Părintele Arsenie Papacioc și Securitatea

Părintele Arsenie Papacioc și Securitatea

Dintr-o notă informativă pe care o dă Gelu pe 25 iulie 1964: deținutul Papacioc a spus că el a renunțat de 20 de ani la organizația legionară pentru a deveni călugăr și rămâne și acum pe poziția de călugăr, că altceva nu îl interesează. L-am întrebat: ce răspunzi unui prieten intim care ar întreba care este cea mai bună formă de conducere și guvernare. A răspuns că nu poate să se pronunțe în această chestiune. Ca și Maxim Virgil, el afirmă că nu mai face politică, că face numai religie dar lasă să se înțeleagă că religia lor, practicată cu fanatism, nu se împacă cu un regim științific, ateist în concepție.

Dintr o notă informativă din 11 septembrie 1965: a exercitat o puternică influență din punct de vedere mistic, orientând legionarii spre latura mistică religioasă, socotind-o ca pe o manifestare superioară a legionarismului. Este în opoziție cu alți legionari de vârf, ca Ilie Niculescu, Nistor Chioreanu, Biriș Vasile care îi antrenau pe legionari în acțiuni deschise, combative. A adus pe o linie mistică, bigotă pe legionari.

Acestea sunt ideile părintelui Arsenie Papacioc, așa cum apar în documentele securității:

Se declară adversar al legionarilor activi, susținând că prin blândețe le înmuiem inima, așa avem mai mult de obținut de la el.

Consideră greșită orientarea de a crea întâi omul politic și apoi omul creștin.

A recomandat unor foști legionari să se călugărească.

Atrăgea atenția asupra faptului că orientarea lui nu presupune anularea viitoare a Legiunii. Își argumenta oral ideea invocând personalitatea lui Ion Moța. Legionarismul azi nu mai poate susține poziția lui politică veche, lumea a evoluat, antisemitismul, naționalismul șovin, romantismul politic, nu mai pot fi susținute în formă de ieri, primul comandament este salvarea Bisericii.

Se sustrăgea de la activitatea cultural educativă, reeducarea din închisorile politice, sub pretextul că el mai demult a îmbrățișat latura monahală și nu vrea să facă politică, fiind evident că acesta este un subterfugiu.

A luat partea patriarhului Iustinian care era acuzat de alți deținuți că ar fi trădat Biserica, și ar face jocul comuniștilor. Susținea că, în perioada 1947-1958, acțiuni ale grupului de călugări de la mănăstirile Slatina și Antim ar fi fost cunoscute de patriarh, acceptate de el, dar numai datorită presiunilor autorităților a fost nevoit să ia poziție și să interzică activitatea lor, și apoi ei au fost arestați și condamnați. Patriarhul Iustinian ar fi dus o politică inteligentă și maleabilă în relațiile cu regimul, arătând simpatie față de clerici și călugări care s-au situat pe poziții ostile regimului.

Părintele Arsenie a fost legionar în tinerețe, văzând legionarismul ca pe un mod mai ardent de a fi creștin, combinat și cu o acțiune politică. Pe măsură ce au trecut anii, părintele renunță, pune în umbră acțiunea politică, și se concentrează pe trăirea creștină, fiind socotit un mistic de către securiștii care l-au urmărit aproape toată viața. Dar el a renunțat la orice formă politică de manifestare, atât înainte de de 1989, cât și după, când putea să se exprime fără constrângerile impuse de regimul comunist. A mai păstrat, probabil, Legiunea ca pe un act spiritual, fără să mai încerce vreo întrupare a ei în acțiunea proprie.

Părintele a avut o tinerețe tumultuoasă. A fost primar legionar în Zărnești, a participat la rebeliunea legionară, a făcut închisoare și pe vremea lui Antonescu. Sunt lucruri amintite foarte des în rapoartele de urmărire pe care le făcea Securitatea. Pe baza lor își justificau urmărirea continuă a părintelui. Se așteptau să vadă un legionar, o persoană periculoasă pentru ei, care trebuia permanent ținută sub control, ba chiar a fost și provocat de câteva ori, să vadă dacă vrea să ia legătura cu legionari din țară sau din străinătate, dacă vorbește de rău regimul, dacă ar vrea să se asocieze unor acțiuni anti-comuniste. Nu, n-au reușit să-i găsească ceva, ba părintele chiar îi vorbea de bine, probabil din prudență, spunând că e mulțumit că se restaurau biserici și în țară oamenii aveau un nivel de trai bun. Dar nu s-au lăsat până la o vârstă înaintată a părintelui Arsenie, se gândeau la un dușman pe care să-l țină sub control, când el era doar un om care dorea să se dedice credinței în Dumnezeu, și care nu mai intenționa să mai inițieze vreo acțiune politică.

Acest lucru ar fi fost suficient să liniștească niște oameni normali. Dar securiștii nu erau normali. Pentru ei, suspiciunea era preocuparea principală. Se folosesc de informatori dintre preoți și călugări pentru a afla dacă părintele nutrește vreun gând politic. Era chiar provocat. Erau trimiși la el legionari, care între timp deveniseră informatori ai securității, ca să îi propună activități politice. O femeie informator, foarte credibilă în rolul ei, a venit la părintele să îi ceară să se roage pentru ea, că vrea să se căsătorească cu un străin. Astfel, a putut aduce un ofițer de securitate care să facă pe străinul și care să îl ațâțe, să vadă dacă vrea să trimită știri în străinătate, sau să ia legătura cu români fugiți, sau chiar dacă nu ar anunța autoritățile de venirea unui străin, așa cum erau obligați prin lege toți cetățenii. Trece cu bine toate aceste teste, dar tot nu este uitat de Securitate. De abia după 70 de ani încep să se rărească acțiunile informative asupra lui.

Ce putea să îi deranjeze, ce le putea face un simplu călugăr, fără vreo funcție publică, fără vreo ambiție de mărire, care le demonstrase de mai multe ori că nu mai are nici o preocupare politică? De ce se temeau de el, astfel că era un întreg aparat împotriva lui, o rețea densă de informatori care nu-l scăpau din vedere pe oriunde ajungea? În mod firesc (dar ce era firesc în comunism?) ar fi trebuit să-l lase în pace, căci nu organiza nimic împotriva puterii, nu era periculos pentru ei. Se pare însă că n-au înțeles și n-au acceptat asta, căci au continuat să-l „lucreze” informativ. Simplul fapt că ești creștin te transformă într-un pericol pentru un stat ateu. Până la urmă, există un sistem de presupoziții despre realitatea ultimă cu care avem de-a face mai mult decât credem. Întrebarea dacă tu crezi sau nu în Dumnezeu, nu este propriu-zis politică, dar influențează politica. Într-un sistem comunist, răspunsul la ea îți poate determina calea în viață.

Însă pe ei îi deranja și altceva: părintele avea popularitate, era iubit de oameni. Veneau la el pentru că vedeau un om sfânt, iar asta deja era un pericol. Sfințenia, chiar fără să revendice nimic, amenință un sistem politic criminal. Nu puteau să lase neobservată o personalitate de o asemenea anvergură.