Iuda Iscarioteanul

Iuda a fost unul dintre apostoli, și aproape nimic din comportamentul lui nu arăta spre trădarea pe care avea să o facă. Nu s-a remarcat prin nimic special, dar nici despre alți apostoli nu se spun prea multe în Evanghelii. Nu s-a evidențiat până aproape de momentul răstignirii. Apostolii nu știau cine va fi trădătorul. Doar Hristos știa, pentru că era Dumnezeu, și a încercat cu delicatețe să îl îndepărteze de trădare, nu l-a împiedicat însă să își ducă planul până la capăt. A avut câteva încercări discrete să-l facă să-și dea seama ce e pe cale să facă. Dar, până la urmă, la fel ca nouă, și lui i-a respectat libertatea și i-a îngăduit să facă ceea ce avea de făcut.

Sunt unii comentatori care spun că Iuda nu era credincios. Ba da, era! Nu avem niciun semn că s-ar fi îndoit de dumnezeirea lui Hristos. Nu a făcut vreo minune, dar nici vreun act de apostazie.  Problema cea mai mare a lui Iuda, mi se pare mie, nu este necredința, ci că a ajuns la credință fără să se lupte și să se elibereze de patimi. Credința nu îți ia patimile cu mâna, dar îți dă cel mai bun motiv ca să te lupți cu ele. Iuda credea în Dumnezeu, dar era și iubitor de arginți. De aceea își dorea, la fel ca mulți dintre contemporanii săi, un Mesia care să fie și eliberatorul politic, un rege al lui Israel, care să îl propună și pe el, apostolul, pentru o funcție însemnată, unde să aibă bani și putere. 

După ce Hristos a hrănit mulțimile, 5.000 de bărbați fără să punem la socoteală femeile și copiii, cu cinci pâini de orz și doi pești, oamenii s-au gândit că ar fi bun să îi conducă pe toți, căci va aduce belșugul generalizat. „Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în lume. Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur.” (Ioan 6, 14-15) Probabil că în acele momente, când mulțimea îl căuta pe Hristos ca să îl facă rege, Iuda era în culmea exaltării. Curând însă, văzând că Hristos fuge de mulțimea exaltată, se retrage în pustiu, se mărginește la o împărăție în duh, și nu vrea să le fie rege pământesc, devine dezamăgit și nemulțumit.  Hristos refuză toate ofertele de mărire lumească, iar Iuda realizează că nu va reuși să prospere de pe urma lui Hristos, că nu se va alege cu nimic palpabil. El rămâne credincios, dar pentru că nu va obține mărirea pe care și-o dorea, caută și alte căi de a prospera. Ideal ar fi fost să nu se fi iscat un conflict între credință și dorința de înavuțire. 

Iuda este primul dintre populiști, cum spune la un moment dat și părintele Radu Preda, și un model al lor de atunci până azi. „Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.” (Ioan 12, 3-6) Dorința lui de înavuțire o masca prin grija față de săraci, fenomen care vedem că se întâmplă și azi, când populismul atinge noi forme de exprimare. Atunci când Iuda pierde acel moment în care mai putea câștiga niște bani, el se depărtează total de Hristos. Nu devine necredincios dar, fiind sub stăpânirea patimii iubirii de arginți, caută să-și satisfacă patima, se pune în slujba ei. Prin urmare, hotărăște să câștige totuși bani, asta era pasiunea lui, mobilul principal al acțiunilor sale. Spera ca Hristos să fie pus rege, iar el să fie unul dintre miniștrii Săi. Și dacă n-a putut să strângă bani alături de Hristos, atunci o va face împotriva Lui. 

Diavolul a făcut ca lucrurile să se potrivească în așa fel încât, atunci când Iuda se hotărăște să îl vândă pe Hristos, arhiereii se hotărăsc să îl omoare. După ce îl înviază pe Lazăr, popularitatea lui Hristos atinsese cote uriașe, a fost primit cu fală, toți evreii veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui, dar și să îl vadă pe Lazăr. Arhiereii se simt amenințați, văd cum puterea lor asupra poporului se surpă, căci toți îl slăveau pe Hristos. Este o neînțelegere aici: Hristos nu râvnea la puterea pe care o aveau arhiereii, căci el nu venise să strice legea, ci să o împlinească, iar împărăția pe care o anunța El, nu era din lumea aceasta. Arhiereii însă, credincioși legii lui Moise dar preocupați și de puterea lor asupra poporului, nu au priceput asta, s-au simțit în pericol, iar frica lor s-a întâlnit cu dorința de bani a lui Iuda. Și arhiereii erau ferm convinși, când îl ucideau pe Hristos, că servesc legea lui Moise și apără poporul de cineva care se depărta de tradiția străbună.

„Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă” (Ioan 13, 2) diavolul pune stăpânire pe Iuda înainte de Cina cea de Taină. El rămâne între apostoli, dar de data asta nu pentru a asculta pe Învățătorul lui, ci pentru a putea să îl trădeze. Acceptă să fie slujit de Hristos, să îi fie spălate picioarele, nu obiectează ca Petru, care se credea nedemn de această cinste, apoi se așează la masă, împreună cu ceilalți apostoli, știind bine ce are de făcut. Isus stă la masă cu ucenicii, și le spune deschis că va fi trădat. „Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde.” (Matei 26, 21). Dacă Iuda  era mai sensibil, asemenea cuvinte ar fi fost suficiente să îl pună pe gânduri, să îl facă să regrete și să dea înapoi. Însă el, posedat de diavol, își urma scopul. Apostolii erau îngrijorați, fiecare își cerceta cugetul ca să vadă dacă este în pericol sau nu să fie trădător, și ocupându-se mai puțin de cine ar putea să trădeze.

„Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne?” (Matei 26, 22) Era normal ca apostolii să se îngrijoreze, fiecare pentru el însuși, dacă va fi un trădător, și nu să-l caute pe trădător, ca să-i împiedice trădarea și să-l pedepsească? Într-o altfel de tovărășie, când Hristos ar fi spus că au printre ei unul care îl va vinde, imediat ar fi oprit orice altă activitate, și ar fi făcut o anchetă ca să vadă despre cine este vorba și să-i aplice pedeapsa cuvenită. Dar apostolii n-au făcut așa. Pentru fiecare în parte conta să nu fie trădător el însuși, acțiunile  de detectiv, de căutare a răului existent în cel de lângă tine, le lăsau pe mai târziu. Este o formă de smerenie, de recunoaștere a propriilor limite și slăbiciuni, de luptă cu ele chiar. Apostolii nu se vedeau deasupra ispitelor, niciun om viu nu este, nu se considerau în afara posibilității de a păcătui grav. Cu siguranță că asta i-a ferit de cădere. Nici un apostol nu știa cine este trădătorul, iar ei, în loc să îi chestioneze pe ceilalți, să facă o anchetă, se îndreaptă fiecare către sinele propriu.

Hristos le vorbește despre trădare fără să îl anunțe pe trădător, cu toate că îl știa, pentru că încă îi mai oferea o șansă de întoarcere întoarcere a lui Iuda. Atunci el ar fi putut să renunțe la gândul său mârșav, nu ar fi știut nimeni nimic, iar el se putea reîntoarce la Hristos printr-o pocăință neștiută de ceilalți. Pricepem noi cumva de ce se fac atâtea mârșăvii pe lume? Domnul ne atenționează încet, discret, nu intervine brutal în conștiința noastră, nu ne dă pe față gândurile ascunse. Dacă Hristos l-ar fi expus public, Iuda ar fi fost făcut de rușine în fața celorlalți, nu mai putea trăda, dar nici nu era o persoană liberă. S-ar fi abținut de la vânzare prin constrângere. 

Hristos merge chiar mai departe: „Cine va întinge cu mine în blid, acela mă va vinde” (Matei 26, 23), anunță El. La popoarele antice, acesta era un semn de mare prețuire. Încă încearcă să îl întoarcă din drum pe trădător. Dar gestul de iubire al Mântuitorului este primit cu ură, pentru că în momentul în care ești primit cu iubire de cel pe care vrei să îl tradezi, îți simți întreaga nimicnicie a sufletului, și nimic nu te poate salva de oglindirea propriei răutăți. Nu există un sentiment mai greu de dus, mai cumplit, decât să simți iubirea celui pe care vrei să-l distrugi. Ura devine și mai mare, vrei și mai mult să-ți duci planurile la îndeplinit, să termini odată, să ascunzi vocea care-ți spune adevărul crunt pe care nu vrei să-l auzi.

Există o discuție între teologi, dacă Iuda s-a împărtășiți sau nu, înainte de trădarea sa. Unele păreri spun că nu s-a împărtășit, căci asta ar însemna că după ce a primit trupul și sângele Domnului, a mers direct să îl trădeze. El ar fi primit numai pâine și vin de dinainte de transfigurarea darurilor. Asta ar face lucrurile mai simple, mai puțin grave. Dar Iuda s-a împărtășit, laolaltă cu ceilalți apostoli la Cina cea de Taină, iar apoi ieșit din încăpere, ca să îi caute pe arhiereii cărora să le vândă pe Mântuitorul nostru. Căci așa reiese din text, Iuda a ieșit din încăpere după cină. Iar noi, ca învățătură, să luăm aminte că împărtășirea cu sfintele taine, fie că este rară sau deasă, nu ne asigură automat mântuirea, nu ne ferește de săvârșirea unor păcate grave. De aceea se și spune: „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.” Rămâne să ne luptăm până la capăt cu patimile, să fim mereu atenți la sinele nostru, să nu ne credem în afara putință a căderii.

Iuda are apropiere maximă de Hristos. Astfel, el întinge în blid împreună cu Domnul „Unul dintre cei doisprezece, care întinge cu Mine în blid” (Marcu 14, 20). Apoi, actul trădării este împlinit prin sărut. „Şi venind îndată şi apropiindu-se de El, a zis Lui: Învăţătorule! Şi L-a sărutat”(Matei 26, 49). Trădarea devine și mai odioasă prin aceste gesturi. Pentru a trăda este nevoie să pătrunzi în intimitatea omului, să îi cunoști tainele, să te folosești de toată încrederea pe care ți-o poate acorda. Sărutul, care este un gest de iubire, se transformă în trădare, devine semn de recunoaștere pentru cei care vor să-L ucidă pe Mântuitorul. Ostașii care au venit să îl aresteze pe Hristos, nu îl știau, nici cum arăta după înfățișarea omenească, nici învățătura dumnezeiască pe care a adus-o. De aceea aveau nevoie de un semn. Iar semnul trădării era exact ceea ce ar fi trebuit să fie semnul apropierii maxime. Din gestul lui Iuda, cel mai mult ne indignează sărutul: trădarea se petrece în momentul în care te prefaci că ai apropierea maximă, și numai astfel este posibilă. Dar același lucru se întâmplă cu toți trădătorii care vor să păstreze încă aparențele apartenenței lor. 

Iuda a venit împreună cu soldații romani care trebuiau să-L aresteze pe Hristos. Dacă ar fi stat mai departe de El și L-ar fi indicat cu mâna și ar fi zis: Acesta este, arestați-L, toți apostolii s-ar fi prins. Dar el a vrut să păstreze aparențele apostoliei, a vrut să pară, în toiul trădării, unul dintre apostoli. Așa că, în loc să indice Omul, și să se trădeze pe sine, se apropie de El cu perfidie, cu un sărut. Cea mai mare trădare se face sub semnul celei mai mari apropieri. Iar de aici să reținem că cel mai mare rău creștinii îl vor suferi de la cineva care se va considera și va vorbi în numele nostru.

„Deci după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte.” (Ioan 13, 30) Această ieșire de la Hristos și intrare în noapte, haos, nedeterminare, iraționalitate, este ceea ce îl caracterizează pe Iuda, și pe toți cei care aleg să se depărteze de Biserică și de adevăr. Oricât de bogată în semnificații, oricât de mult ai putea înainta în descoperirea sensurilor lumii, sunt doar două căi: Hristos sau, dacă pleci de la El, întunericul. În timp ce, după Cină, Hristos împreună cu apostolii merg în muntele măslinilor unde cântă rugăciuni și psalmi, Iuda merge la arhierei ca să îl predea pe Domnul lui. 

Trădarea a fost vestită încă din vechime. Pentru cei care știau să înțeleagă semnele timpului, cele ce se petreceau cu Hristos și cu apostolii, se încadrau în planul lui Dumnezeu. Inclusiv trădarea a fost arătată în profețiile vechi Zaharia 11, 13. Iuda însă nu pricepe. Dacă s-ar opri în loc, și-ar aduce aminte și s-ar gândi, atunci n-ar mai acționa mai departe, căci ar deveni conștient de ceea ce face. Dar el era dornic să obțină bani, posedat de diavol, și nu mai ia seama la cuvintele lui Hristos: „Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.” (Matei 26, 24). Sunt cuvinte extrem de grave,care ar fi trebuit să oprească orice om normal de la săvârșirea nelegiuirii. Iuda însă nu se mai putea opri. În acel moment, el capătă tupeul maxim, căci îl întreabă pe Hristos: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” (Matei 26, 25). Hristos îi dă multe motive ca să se oprească, dacă n-ar fi fost stăpânit de patimă, dar nu spune vreun cuvânt împotriva lui. Iuda însă nu se mai poate opri. El nu are nici cuvânt de dezvinovățire. Căci a fost printre apostoli și știa bine toată învățătura. Nu poate invoca nepriceperea. Iar noi să luăm aminte, căci învățătura adevărată despre cele sfinte nu este o pavăză împotriva trădării. Putem fi buni teologi și trădători în același timp. E un avertisment: dacă ne avântăm în învățătură să nu ne credem în afara putinței de a cădea mai mult și mai rău decât alții, aflați pe trepte mai de jos.

Prețul trădării, cei 30 de arginți, ne arată cum pot fi interpretate profețiile, astfel încât să semene cu ce dorim noi să spună, să ne confirme ideile, nu să ne învețe ceva nou, să ne abată de la vreo cale greșită. Pentru noi  creștinii este clar, plecând de la profeția lui Zaharia: „Şi le-am zis: "Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi simbria, iar dacă nu, să nu Mi-o plătiţi. Şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul către Mine: "Aruncă-l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei". Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar.” (Zaharia 11, 12-13). Pentru arhiereii acelui timp, cei 30 de arginți aveau o altă semnificație, și aceasta cu temeiuri biblice: era plata stabilită de Moise pentru răscumpărarea unui sclav. Nu este suficient să știi scripturile ca să le interpretezi corect. Atunci când inima îți este dominată de patimi, când urăști, când vrei să îți păstrezi cu orice preț puterea amenințată, așa cum o făceau arhiereii, sau când vrei să câștigi bani, deci când inima îți este tulburată, nici mintea nu poate gândi drept. Aparent fiecare interpretare dată celor 30 de arginți, ca preț al trădării sau ca preț al răscumpărării unui sclav, pot fi privite ca fiind corecte. Dar adevărul nu este dat de mulțimea cunoștințelor, nici de potrivirea faptelor căci arhiereii erau tobă de carte, ci de Duhul care te animă. 

Nu se știe ce a gândit Iuda după ce a văzut consecințele trădării sale: Hristos a fost judecat, bătut, condamnat la moarte și executat. Atunci i-a apărut rău, chiar a încercat să mai repare câte ceva. S-a dus la arhierei ca să le dea înapoi cei 30 de arginți, a recunoscut în fața lor că a vândut sânge nevinovat. Arhiereii însă i-au râs în nas, nu era treaba lor, și nu le-a mai păsat de trădător. Din deznădejde Iuda se spânzură. „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, Zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat.” (Matei 27, 3-5). Acest lucru ar trebui să îl înțeleagă toți trădătorii de pe fața pământului: vine un moment al adevărului, înaintea morții, în care îți dai seama că ai greșit, că nu contează aurul pe care l-ai primit, te poți desprinde de tot ce a contat pentru tine înainte, doar să îți răscumperi greșeala. Și Iuda s-a căit, dar nu a făcut o în fața cui trebuie. Nu față de arhiereii urâtori de Dumnezeu trebuia să își recunoască el vina, ci către Dumnezeu însuși și către cei pe care Dumnezeu i-a pus pentru spovedania noastră a păcătoșilor. Trădător a fost și Petru, dar el, cu rușine, s-a întors la Hristos. Iuda însă a avut o pocăință falsă, și nu s-a mai putut întoarce. După ce și-a ucis sufletul prin trădare, și-a ucis și trupul prin spânzurare. 

În ce constă, propriu zis, trădarea? Este actul de a prefera ceva ce poftim din lumea creată, bani sau putere, sau onoruri, sau confortul unei vieți liniștite și îmbelșugate, lui Dumnezeu. Este punerea mai presus a vieții trupești și sufletești față de cea duhovnicească. Foarte mulți dintre noi suntem pasibili de trădare, pentru că ne place viața aceasta, cu toate beneficiile ei, chiar dacă o rupem de izvorul ei dumnezeiesc. Putem să trăim astfel mult, bine și comod, dacă nu apare necesitatea unei alegeri. Iuda și-ar fi practicat patima iubirii de arginți fără remușcări, până când ar fi obținut o pensie binemeritată (probabil specială). 

Gândul trădării a apărut în mintea lui atunci când Maria a vărsat vasul de nard curat și l-a uns pe Hristos. Dacă Hristos ar fi acceptat ideea lui Iuda, să vândă mirul, iar banii rezultați să îi gestioneze Iuda, să îi dea săracilor, lucrurile ar fi mers foarte bine mai departe. Ar fi împărțit banii săracilor, și-ar fi luat partea lui și ar fi avut sentimentul că s-a ales cu ceva, că n-a trăit ca prostul pe lume. Dar Iuda a văzut în acel moment un eșec al planului lui de a se îmbogăți. Iar cauza eșecului era chiar Dumnezeu. Atunci a hotărât să se răzbune pe El, și să câștige și un ban. Această perspectivă i-a luat mințile. A acționat pentru realizarea ei fără să mai țină cont de nimeni și de nimic. Hristos a făcut tot posibilul ca să îl împiedice pe apostol să defecteze: nu i-a adresat vreun cuvânt urât, l-a prevenit de toate consecințele pe care le va avea trădarea lui, i-a arătat cu discreție că știe de planurile sale. Mai departe însă, Domnul nu a putut merge, ar fi însemnat să nesocotească libertatea pe care Iuda o are în virtutea faptului că este om. Iar aici putem avea și o explicație a răului care bântuie lumea. Dumnezeu ne previne când vrem să facem răul, în forme discrete, pe care numai noi să le înțelegem. Atunci când a văzut că hotărârea lui Iuda este nestrămutată, Domnul i-a zis: ceea ce ai de făcut, fă mai repede. Sunt cuvinte pe care Iuda le-a înțeles, ceilalți apostoli însă nu. Deoarece Iuda ținea banii tuturor apostolilor, ceilalți au crezut că îl trimite să facă vreo acțiune de binefacere. Dacă ar fi știut care îi erau intențiile trădătorului, nu l-ar fi lăsat să acționeze. Nu s-a mai putut opri din acțiunea lui, deoarece s-a lăsat cuprins de patima pentru putere și pentru bani, și atunci diavolul a putut acționa în voie prin el. Atenție, diavolul nu poate acționa prin oameni decât dacă îi poate prinde cu o patimă. Iar cel care este pătimaș, în momentul acțiunii lui, își găsește totate îndreptățirile. Este convins că acționează așa cum trebuie.

Îți dai seama ce ai făcut numai după. Când toată acțiunea s-a încheiat, Hristos a fost răstignit și îngropat, Iuda a văzut unde au dus faptele sale. În același timp a constatat și lipsa de consistență a banilor pe care și-i dorea, praf, vânare de vânt, nimic. Întotdeauna vine, într-un târziu, un moment al lucidității, când trădătorul realizează trădarea pe care a făcut-o. Iar greșeala lui nu s-a petrecut în momentul trădării, ci mai înainte, când s-a lăsat cuprins de patima iubirii de arginți și de putere. Patima se retrage, dar nu ca să ne lase liberi, ci ca să ne putem contempla greșeala, nimicnicia. E un mod perfid în care, după ce am greșit, putem să ne vedem lipsa de consistență, să putem cădea în deznădejde și să mai adăugăm încă un păcat la cele deja făcute. Deci dacă lăsăm patimile să-și facă sălaș în sufletul nostru, nu ne vom mai putea apropia de Dumnezeu, vom fi gata de orice trădare, și ne vom da seama de ea prea târziu.