Ispita Credintei

  Există o diferență între cei vechi și cei noi. „Spunea Bernard de Chartres că suntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți, încît putem vedea mai multe lucruri decît ei și mai îndepărtate, nu atît datorită agerimii vederii noastre sau înălțimii proprii, cît pentru faptul că sîntem ridicați și purtați în sus de statura lor uriașă“ (Anca Crivăț în România Literară). Bernard a fost, în jurul anului 1120, profesor la celebra Școală episcopală de la Chartres.  Cei vechi știau că sunt alții mai vechi decât ei, niște uriași pe urmele cărora se așezau și astfel puteau vedea mai departe. Relația cu cei din trecut este puțin paradoxală: suntem mai mici decât ei, niște pitici în fața unor uriași dar, în același timp, datorită muncii înaintașilor, putem privi mai departe decât ei. Ne situăm înapoia lor dar, datorită lor, suntem mai înaintați decât ei. Mersul înainte, progresul, era posibil pentru că preluai și prețuiai tot ceea ce fusese înaintea ta. Dar lucrurile nu au r...

Pentru liniștea noastră În 90 în piața Universității se auzea, printre alte scandările ale  protestatarilor: "țineți minte cinci cuvinte, e mai rău ca înainte". Sigur că era mai bine, chiar dacă puterea a fost preluată rapid de comuniștii din eșaloanele 2 și 3,  doar eram după schimbarea sângeroasă din decembrie, când dădeam de gustul Libertății și ne putem permite să spunem orice. Ba unii chiar au reușit să și facă aproape orice. Libertatea noastră de acum nu este deplină, sau oricum seamănă mult prea puțin cu ceea ce ne imaginam atunci, la început, că vom fi. Ne bazam pe niște iluzii. Iar acum, la 30 de ani distanță, putem să recunoaștem cinstit că avea și traiul în dictatură avantajele lui. Unul dintre ele este că puteai să îți vezi tihnit de viața ta, pentru că nu aveai prea mari așteptări. Asta ne așeza într-o stabilitate sufletească pe care acum o mai regăsim doar cu mare greutate. E drept că trăiam într-o stare de duplicitate continuă. Minciuna era că ziua îl a...

După ce își asigură cele necesare traiului, oamenii încep să se plictisească. Le vin tot felul de idei și de gânduri, iar realitatea imediată, care părea simplă și de la sine înțeleasă, se complică în zeci de imagini, se fragmentează, dispare coerența și, odată cu ea, liniștea sufletului. Și, pentru că o mulțime de oameni reușesc de bine de rău să își asigure subzistența și le mai rămâne un considerabil timp liber nefolosit, putem spune că omul este o ființă care se întreabă, și se chinuie pe baza acestor întrebări. Iar concluziile la care ajung, privite din perspectiva liniștită a bunului simț, sunt aiuritoare.   E o problemă ce să faci cu timpul liber fie după muncă, fie după ce nu muncești deloc. Muncim cu sentimentul că suntem ținuți sechestrați undeva, că dacă am fi liberi ne-am organiza admirabil timpul, ne-am realiza cele mai puternice dorințe și am salva lumea. Și atunci când devine liber, lipsit de un scop căruia să i se dedice, omul se trezește sub spectrul dificil...

Iuda a fost unul dintre apostoli, și aproape nimic din comportamentul lui nu arăta spre trădarea pe care avea să o facă. Nu s-a remarcat prin nimic special, dar nici despre alți apostoli nu se spun prea multe în Evanghelii. Nu s-a evidențiat până aproape de momentul răstignirii. Apostolii nu știau cine va fi trădătorul. Doar Hristos știa, pentru că era Dumnezeu, și a încercat cu delicatețe să îl îndepărteze de trădare, nu l-a împiedicat însă să își ducă planul până la capăt. A avut câteva încercări discrete să-l facă să-și dea seama ce e pe cale să facă. Dar, până la urmă, la fel ca nouă, și lui i-a respectat libertatea și i-a îngăduit să facă ceea ce avea de făcut. Sunt unii comentatori care spun că Iuda nu era credincios. Ba da, era! Nu avem niciun semn că s-ar fi îndoit de dumnezeirea lui Hristos. Nu a făcut vreo minune, dar nici vreun act de apostazie.  Problema cea mai mare a lui Iuda, mi se pare mie, nu este necredința, ci că a ajuns la credință fără să se lupte și să se...

Intrarea lui Hristos în Ierusalim a fost momentul Lui de glorie maximă pământească. Este întâmpinat cu ramuri de finic, se aștern haine în calea Lui, mulțimea îl aclamă. Asta îi supără pe farisei, care văd cum ei sunt dați la o parte, iar profetul itinerant, care vindeca pe unde trecea, era ascultat de oameni pentru că „vorbea cu putere” este primit de popor, în timp ce ei sunt nesocotiți. Asta i-a grăbit sfârșitul. Fariseii nu puteau accepta să își piardă toată puterea pe care o aveau, înrâurirea lor asupra mulțimii, rolul conducător în fața poporului. Înainte, Hristos îl înviase pe Lazăr, cel mort și îngropat de 4 zile, cea mai mare dintre minunile Sale. Asta îi și crescuse atât de mult popularitatea. Oamenii veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui, dar și ca să-l vadă pe Lazăr cel mort și înviat. Hristos făcuse multe minuni, devenise, în termenii noștri, un fel de vedetă la modă. Se lasă El însă robit de acest rol? Hristos consimte la gloria care i se oferă, lucru ...

Ascultarea este cel mai ușor lucru din lume. Ți se spune ce ai de făcut, iar tu ești scutit de toate dilemele pe care o decizie grea le-ar presupune, în care nu ai toate datele necesare ca să te hotărăști și în care, orice decizie ai lua, rămâi cu dileme și cu îndoiala că ai ales bine. Asculți și îți vezi de viața ta. Este simplu și viața merge mai departe. Ascultarea este unul din cele trei voturi monahale, dar este valabilă și pentru mireni. În lipsa ascultării nici nu te poți numi creștin. Și totuși, văzând reacțiile celor din jur, se pare că ascultarea este ultimul lucru care poate fi acceptat de către mulți din semenii noștri. Fiecare judecă după cât îl duce capul, și socotește că a ajuns la concluzii inatacabile pe care trebuie să și le expună neapărat, iar ceilalții au datoria să îi asculte pe ei, să li se supună. Când fiecare vrea să se impună rezultatul e haosul generalizat. De ce am ajuns aici și ce șanse de a ne îndrepta sunt? Care ar fi cel mai greu, mai grav lucru pe ...