Efectul pervers al plictiselii

După ce își asigură cele necesare traiului, oamenii încep să se plictisească. Le vin tot felul de idei și de gânduri, iar realitatea imediată, care părea simplă și de la sine înțeleasă, se complică în zeci de imagini, se fragmentează, dispare coerența și, odată cu ea, liniștea sufletului. Și, pentru că o mulțime de oameni reușesc de bine de rău să își asigure subzistența și le mai rămâne un considerabil timp liber nefolosit, putem spune că omul este o ființă care se întreabă, și se chinuie pe baza acestor întrebări. Iar concluziile la care ajung, privite din perspectiva liniștită a bunului simț, sunt aiuritoare.

  E o problemă ce să faci cu timpul liber fie după muncă, fie după ce nu muncești deloc. Muncim cu sentimentul că suntem ținuți sechestrați undeva, că dacă am fi liberi ne-am organiza admirabil timpul, ne-am realiza cele mai puternice dorințe și am salva lumea. Și atunci când devine liber, lipsit de un scop căruia să i se dedice, omul se trezește sub spectrul dificil al plictiselii. Se deschid zilnic niște ore goale, fără rost, care trebuie umplute cu ceva. Iar din această încercare de a găsi o întrebuințare unui timp gol se nasc marile drame ale omului modern și contemporan.

Nu a fost mereu așa. În trecut oamenii munceau din greu și nu erau siguri că seara au ce pune pe masă. Suntem în situația, pentru prima oară în istorie, când atât de mulți oameni au nevoile de bază satisfăcute, și le rămâne timp pe care îl pot întrebuința oricum vor ei. Dar au fost și momente mai grele. Sclavii evrei erau ținuți în Egipt la făcut de cărămizi, erau forțați să aibă tot timpul privirea îndreptată în jos, să nu privească spre cer, să nu aibă timp să își dorească libertatea. Iar când Moise i-a eliberat din robie au fost gata, la un moment dat, să tabere pe el și să-l certe că le-a redat libertatea, stare periculoasă, în care poți muri, în timp ce în Egipt toți erau sătui de pâine. Între aceste coordonate se mișcau oamenii secolelor trecute: fie să fie atât de preocupați de a-și găsi cele necesare existenței, încât să nu mai aibă timp și energie pentru a se întreba despre rostul pentru care există, fie să beneficieze de o libertate în care puteau oricând muri. Tot acesta a fost și rostul lipsurilor pe care le simțeam mereu în timpul regimului comunist. Sistemul era prost făcut, pentru că economia era centralizată, dirijată de la centru, se muncea după un plan făcut în birou, nu după nevoile reale ale oamenilor. Dar penuria era și gândită, de o minte diabolică, pentru a ține oamenii ocupați cu procurarea hranei și a celorlalte produse necesare, totul se dădea pe sub mână, nu găseai nimic în magazinele socialiste, și astfel, preocupați intens de asigurarea traiului, oamenii să nu mai aibă timp să se gândească la situația în care se află și, eventual, să se revolte. Problema sărăciei nu a fost nici acum eradicată. Încă există sute de milioane de copii care se culcă flămânzi în fiecare seară. Dar există și alte sute de milioane atât de îmbuibați încât nu mai știu pentru ce trăiesc, și ce să mai inventeze pentru a se distra și a trece mai ușor o viață pe care nu o înțeleg. 

Premisa pentru o viață bună este o penurie relativă, adică atunci când ești nevoit, printr-o muncă cinstită și asiduă, să îți asiguri un nivel de trai acceptabil, și mai ai și timp să te bucuri de viață. Să muncești îți oferă câteva avantaje pe care nimic nu le poate înlocui. Mai întâi, îți ocupă o bună parte din timpul vieții cu activități utile. Indiferent dacă ești plătit bine sau prost, dacă ai opt - nouă ore de muncă zilnic, sau mai multe, este dificil să devii alcoolic, drogat și chiar să aderi la sisteme extremiste. Munca îți oferă satisfacție, prin intermediul ei îți realizezi potențialul, chiar dacă, adesea, ți se pare că faci ceva pentru care nu ai nici o vocație. Munca îți dă importanța pe care o meriți în comunitate, te pune în relație cu alți oameni, îți dă o doză sănătoasă de realism, născută din confruntarea cu colegii de serviciu, și cu oamenii în general.

Acestea ar fi premisele de bun simț ale unei situări liniștite și cuminți în câmpul vieții. Muncești atâta cât să îți asiguri un trai decent și să rămâi ancorat în realitate. Trăiești relativ mulțumit, fără mari așteptări, fără frustrări, adică fără să vrei să răstorni lumea sau să o vezi ca pe un iad în devenire. Numai că este destul de rar întâlnită o asemenea atitudine. Nu ar fi prea banal, prea plictisitor, să gândim astfel? Dacă rămânem cuminți, la locurile noastre, fără vreo revoltă extremă, mai simțim că trăim? Pentru că ne rămâne prea mult timp nefolosit, și ca să evităm plictiseala, ne ocupăm cu inventarea celor mai năstrușnice ideologii și situații, și ne luăm la trântă cu lumea pe baza lor.

În general, pentru cei mai mulți dintre noi, viața e banală, repetitivă, nu aduce nimic nou sau palpitant, devine apăsătoare când, din diverse motive, ai prea mult timp liber. Cum poate fi suportată? Trebuie să se întâmple ceva interesant, ieșit din comun. Trebuie ca adrenalina pe care o avem să fie pusă în funcțiune, altfel parcă nici nu trăim. De obicei, evadăm prin artă sau, în majoritatea cazurilor, prin cultura de consum, ca să simțim că trăim cu adevărat. În filme trebuie să se întâmple ceva: se împușcă oamenii, se iubesc, se despart, se urăsc, mereu e câte ceva care te face să urmărești cu sufletul la gură. Dacă filmele ar fi ca viața zilnică, ar reda conversațiile banale și situațiile obișnuite și repetitive, nu ar interesa pe nimeni, asta trăim deja și nu ne pasionează. Dar tocmai pentru că în ele se concentrează mai mult, se întâmplă evenimente, este palpitant, ni se par interesante și le privim. Când trăiești, în viața proprie, drame intense nu ai timp și nici motive să vezi filme sau să citești cărți. În rest însă, adică în cea mai mare parte a timpului ce ni s-a dat, produsele culturii de consum sunt potrivite pentru că îți oferă ceea ce viața zilnică, banală, nu reușește să facă. 

Totuși, nu numai cu cultura de consum trăiește omul, ci și cu ideile dominante ale unui timp. Spuneam că baza unei vieți cinstite și a unor idei sănătoase se constituie prin munca zilnică, relativ dificilă, care îți lasă totuși și răgazurile de a te bucura de viață.  Totuși, ideile dominante ale lumii de azi, propagate din universități, preluate apoi de influenceri și de politicieni, par ale unor oameni care nu muncesc nicăieri, au prea mult timp liber, și de aceea au luat-o razna. Și am două exemplificări aici. Mai întâi, progresismul care aduce ideologia de gen, feminismul, anti-rasismul. Iar, de partea cealaltă, cei care tot anunță apocalipse și prigoane împotriva credincioșilor. Ambele sunt forme contemporane de a bate câmpii. Sunt corespondentul ideologic al culturii de consum. 

Să explic pe scurt cum. Viața proprie este banală și tristă, lipsită de perspectivă. În filme însă, e plină de tensiune, suspans, pasiune. Regăsești în artă ceea ce nu ai în viața proprie. Iar atunci când totuși filmele de duzină te plictisesc, găsești suspansul și emoția care te fac să simți că ai un rost, în ideologiile la modă sau în teoriile conspirației. De aceea, atâția oameni aderă la ele, în ciuda potențialului lor periculos, și ne putem trezi în cele mai negre realități din cauza lor.

După cum spunea și domnul profesor Adrian Papahagi, progresismul impune o toleranță devenită intoleranță, în care accepți aproape orice pentru cei care au fost numiți oprimați, negri, homosexuali, femei, iar pentru "avantajați", categorie în care intră bărbații albi, eventual creștini, orice drept este privit ca un privilegiu nemeritat, care a permis o exploatare de sute de ani, pentru care acum trebuie să își ceară scuze. Adepții acestei ideologii, devenită dominantă peste ocean, infiltrată serios în universitățile și mediile intelectuale occidentale, având adepți (încă nu foarte mulți, din fericire, și la noi) sunt foarte periculoși pentru viitorul civilizației în care ne-am născut. Ei strâng o foarte mare mulțime de oameni în jurul lor, în special tineri, la care au acces prin intermediul educației, care pot acționa violent, așa cum se întâmplă acum cu manifestațiile în urma morții lui George Floyd, și pot fi votați acei politicieni care le cântă în strună. Dacă te uiți la ei, vezi că sunt, în majoritatea lor, tineri albi, cel mai probabil studenți sau, oricum, fără vechime în câmpul muncii. Nu sunt maturi, după vârstă și după minte, și nu îndeplinesc acea condiție minimală a unui bun contact cu realitatea, de a munci pentru câștigarea existenței. Ei se pot lăsa seduși cu frenezie de o ideologie foarte periculoasă, care ne pune în pericol civilizația și așa șubrezită de mișcările stângiste. Ei nu au un scop al lor în viață, dar luptă pentru scopuri nobile și generale: salvarea planetei de încălzirea globală etc.

În numele ideologiei stângiste este permis jaful ordinar, pot fi incendiate mașini sau magazine, se poate fura orice din ele. Acesta este rezultatul educației egalitariste, în care tinerilor le sunt cultivate egoismul și satisfacerea poftelor laolaltă cu ura față de capitalism, față de ordinea democratică. Orice autoritate este numită fascistă, și atunci orice manifestare violentă împotriva ei este nu doar permisă, ci și încurajată. Civilizația occidentală, europeană și americană, este nedreaptă, criminală și asupritoare prin natura ei, și atunci merită distrusă. De aici avem un comportament vulgar, violent, care include jaful și distrugerea, batjocura la adresa propriei civilizații. Comunismul este privit cu simpatie, în timp ce creștinismul este respins. Li se spune că ceea ce ține de civilizația creștină este rău, înapoiat, sexist, retrograd, discriminator de aceea trebuie să dispară pentru a construi o societate egalitaristă, în care albii își vor cere scuze pentru toate nedreptățile întâmplate cu sute de ani în urmă, și fiecare își va face toate poftele. Oamenii care ies la manifestații violente acum văd în orice regulă un abuz al statului fascist. 

Tinerii care manifestă zgomotos împotriva ordinii „fasciste” își capătă, prin protestul lor, un sens pe care nu l-ar avea altfel. Dobândesc astfel și îndreptățire morală, în numele căreia sunt convinși de justețea cauzei lor. Tot ce se poate spera în privința lor este ca, odată cu înaintarea în vârstă, pe măsură ce încep să muncească, să întemeieze familii, să iasă de sub influențele ideologiei de stânga 

De partea cealaltă, anti progresiștii, care se cred conservatori fără să fie, nu reprezintă un pericol real pentru democrație și bună conviețuire între oameni din cauză că sunt mult mai puțini și nici nu ies la manifestații violente de stradă. Totuși, și în cazul lor, se vede o deviere de la credință. În mod normal, dacă suntem creștini, ar fi suficient să ne rugăm, să ne păstrăm cumpătul chiar și în cele mai grele situații, să ne cultivăm virtuțile, să încercăm să-i ajutăm pe cei care se află în nevoi. Restul, iar aici intră preocuparea obsesivă cu planurile ocultei mondiale, nu mai are legătură cu creștinismul. Este tot un soi de căutare a senzaționalismului într-o viață destul de plictisitoare altfel. 

Viața creștină singură ar trebui să fie de ajuns creștinului. Dar atunci când interiorul tău este gol, sau insuficient populat cu învățătura de credință, cauți cu exaltare acele elemente care să te facă să trăiești cu intensitate. Și, dacă ești creștin, nu poți vorbi de filme palpitante, de curse de mașini, de sporturi extreme - poate le urmărești, dar o faci acasă, nu te lauzi în public cu asta - vorbești despre pericolele la care e supusă lumea, cum este ea dominată de o elită ascunsă care ne vrea răul, și care o să ne ucidă pe toți cei care mai suntem credincioși. 

Viețile noastre sunt banale, repetitive, rareori se întâmplă ceva ieșit din comun. Atunci ne căutăm nevoia de a trăi interesant fie într-o ideologie hotărâtă să distrugă civilizația, fie în teorii ale conspirației,  care au același efect dublu liniștitor: ne fac să trăim intens viața alături de alții care gândesc la fel, ne ascund golul din suflet. Sigur, la starea de lucruri prezentă contribuie multe alte cauze în afara plictiselii existențiale. M-am oprit la ea pentru că este, de obicei, ignorată. Problema este că, în lipsa unei vieți interesante (lucrurile importante care ni se întâmplă sunt destul de rare), a unei vieți interioare bogate, cădem, mult prea des, pradă celor mai crunte scenarii și nu prea găsim soluții să ne ferim. Servim otrava pe post de medicament, iar chipul lumii devine mai urât.