Nervozitate maximă
Nu știu la alții cum e, dar la noi tot ceea ce se întâmplă capătă dimensiuni dramatice și colosale. Mereu stăm pe buza prăpastiei, și numai dacă ne mobilizăm exemplar putem să evităm catastrofa. Acesta este mesajul care ni se transmite din ambele părți ale politicii românești. PSD-ul are discursul fals că este singurul partid de patrioți, care ne poate salva ca națiune, și de aceea se opune Uniunii Europene, multinaționalelor, băncilor și standardelor duble. Opoziția ne vorbește de gravul pericol de a aluneca în populism, de a lăsa țara pe mâna unui grup de infractori care o vor conduce despotic, de a ne rupe de civilizație.
Noi, publicul care le receptăm mesajele, suntem puși mereu în situația de a face opțiuni, urgente și radicale, să îi iubim pe unii, sau, și mai eficient, să îi urâm mult pe alții. Parcă mereu se joacă marea carte a politicii românești, între dictatură și libertate, suntem, aproape zilnic, contemporanii unui moment important, de care atârnă viitorul nostru. Ceea ce ne este livrat se adresează doar parțial și minimal rațiunii noastre, mai mult însă sunt căutate emoțiile, care lasă deoparte gândirea lucidă, se face mereu un apel grosolan dar eficient la afectele noastre. Ne simțim importanți, pentru că putem participa la Istorie, cu un click, like, eventual cu un share, la ce ne place, apoi cu un vot, o dată la câțiva ani. Ne simțim cetățeni responsabili și implicați în politică, suntem gata să luptăm, cu mijloacele prezentate înainte, împotriva dușmanului.
Acest mod de abordare ar fi de înțeles, ba chiar ar fi o ticăloșie oarecum scuzabilă, dacă s-ar restrânge la perioada campaniilor electorale, apoi oamenii ar fi lăsați să zburde liberi pe câmpiile netului. Dar el ne este servit permanent, pentru ca în timpul campaniei electorale doar să ajungă la paroxism. Ajungem însă, prin aceste procedee, la o societate profund antagonizată, în care crește ura dintre noi, în care numai cei care gândesc la fel ca noi sunt acceptați, iar ceilalți sunt văzuți ca sursa reală a unui rău foarte puternic, pe care îl vom resimți în curând. Asta înseamnă că aproapele meu, care votează diferit de mine, pentru că este dus în eroare de propaganda parșivă a adversarilor, devine un dușman care contribuie la răul pe care-l va provoca partidul care va ajunge la putere. Iar eu, ca reacție de apărare, îl desconsider pentru că este prost și se lasă manipulat, și îl urăsc pentru răul pe care mi-l face prin opțiunea lui.
Poate eram eu mai neatent, dar am impresia că, înainte vreme, existau mai multe luări de poziție mai echilibrate, mai nuanțate, luând seama la argumente pro și contra, încercând să nu ne lase să cădem în poziții fundamentaliste. Acum însă nu mai are nimeni timp și chef de asemenea finețuri răsuflate. Dacă nu ai suficientă vigilență să respingi toate argumentele dușmanului, dar și să acoperi orice scădere a celor din tabăra ta, ești un vândut, un infiltrat al celorlalți. Nu mai există dubii, căci ele denotă o slăbiciune de care va profita dușmanul.
Dacă ai nuanțe în abordarea ta ești plictisitor și nu te mai bagă nimeni în seamă. Ne-am învățat cu discursurile tari, în care adversarul politic este demonizat, iar o abordare preponderent rațională și mai puțin emoțională, nici măcar nu va mai fi luată în seamă. Ar fi ca și cum de la un meci de box de categorie grea ai trece la un joc amical de fotbal între copii. Suntem învățați cu multă adrenalină, un discurs care nu ne mișcă emoțional nu ne mai trezește nici un interes. Nu te mai bagă nimeni în seamă, rămâi să vorbești singur, să predici în pustiu, să încerci să aduci la calm mulțimi excitate și fanatizate atunci când sunt în culmea excitării lor.
Ca să iau un exemplu, găsesc la liderii USR+PLUS câteva mici probleme. De pildă, Dacian Cioloș, a trecut destul de ușor peste armata făcută la securitate, ajungând să facă pază la poarta Doinei Cornea, la trecutul din tinerețe pe la Vatra Românească, la cumpărarea unui partid de la un securist. Sigur, sunt lucruri care nu compromit pe cineva, dar nici nu sunt complet nevinovate și irelevante. Sau, după alegeri, prezența la Antena 3 a lui Dan Barna și, o zi mai târziu a deputatului Stelian Ion, mai ales în contextul în care Dan Voiculescu anunță că se va reorienta pentru a se adapta noilor realități. Sunt chestii care merită discutate, cu argumente pro și contra. Mi se pare însă că am ajuns în situația în care a devenit destul de greu posibil. Orice contestare a unuia de al tău devine o pactizare cu dușmanul de neîmpăcat.
Ce poți face în situația în care aproape toți ne transformăm în apărători ai unei cauze care nu mai acceptă să își discute argumentele, să își atenueze convingerile mult prea puternice? Dacă stau să cumpănesc bine, prea multe nu sunt de făcut. Încotro să te îndrepți? Să schimbi țara, să te retragi întru un loc ferit, să vorbești știind că nu ești relevant pentru aproape nimeni? Suntem nevoiți să acceptăm, fără să putem modifica, consecințele stării societății românești. Atât politic, căci avem niște conducători puși pe minciuni și pe acțiuni populiste, cât și la nivel de societate, căci trăind în mijlocul demonizărilor permanente, suntem toți infectați de ceea ce se spune. Putem încerca să ne mai temperăm semenii, dar asta, după cum spuneam, nu îi schimbă pe oamenii prinși de propriile opțiuni. Mai bine ne rugăm la Dumnezeu, să aibă milă de noi, și să putem să ne mai suportăm unii pe alții.
Noi, publicul care le receptăm mesajele, suntem puși mereu în situația de a face opțiuni, urgente și radicale, să îi iubim pe unii, sau, și mai eficient, să îi urâm mult pe alții. Parcă mereu se joacă marea carte a politicii românești, între dictatură și libertate, suntem, aproape zilnic, contemporanii unui moment important, de care atârnă viitorul nostru. Ceea ce ne este livrat se adresează doar parțial și minimal rațiunii noastre, mai mult însă sunt căutate emoțiile, care lasă deoparte gândirea lucidă, se face mereu un apel grosolan dar eficient la afectele noastre. Ne simțim importanți, pentru că putem participa la Istorie, cu un click, like, eventual cu un share, la ce ne place, apoi cu un vot, o dată la câțiva ani. Ne simțim cetățeni responsabili și implicați în politică, suntem gata să luptăm, cu mijloacele prezentate înainte, împotriva dușmanului.
Acest mod de abordare ar fi de înțeles, ba chiar ar fi o ticăloșie oarecum scuzabilă, dacă s-ar restrânge la perioada campaniilor electorale, apoi oamenii ar fi lăsați să zburde liberi pe câmpiile netului. Dar el ne este servit permanent, pentru ca în timpul campaniei electorale doar să ajungă la paroxism. Ajungem însă, prin aceste procedee, la o societate profund antagonizată, în care crește ura dintre noi, în care numai cei care gândesc la fel ca noi sunt acceptați, iar ceilalți sunt văzuți ca sursa reală a unui rău foarte puternic, pe care îl vom resimți în curând. Asta înseamnă că aproapele meu, care votează diferit de mine, pentru că este dus în eroare de propaganda parșivă a adversarilor, devine un dușman care contribuie la răul pe care-l va provoca partidul care va ajunge la putere. Iar eu, ca reacție de apărare, îl desconsider pentru că este prost și se lasă manipulat, și îl urăsc pentru răul pe care mi-l face prin opțiunea lui.
Poate eram eu mai neatent, dar am impresia că, înainte vreme, existau mai multe luări de poziție mai echilibrate, mai nuanțate, luând seama la argumente pro și contra, încercând să nu ne lase să cădem în poziții fundamentaliste. Acum însă nu mai are nimeni timp și chef de asemenea finețuri răsuflate. Dacă nu ai suficientă vigilență să respingi toate argumentele dușmanului, dar și să acoperi orice scădere a celor din tabăra ta, ești un vândut, un infiltrat al celorlalți. Nu mai există dubii, căci ele denotă o slăbiciune de care va profita dușmanul.
Dacă ai nuanțe în abordarea ta ești plictisitor și nu te mai bagă nimeni în seamă. Ne-am învățat cu discursurile tari, în care adversarul politic este demonizat, iar o abordare preponderent rațională și mai puțin emoțională, nici măcar nu va mai fi luată în seamă. Ar fi ca și cum de la un meci de box de categorie grea ai trece la un joc amical de fotbal între copii. Suntem învățați cu multă adrenalină, un discurs care nu ne mișcă emoțional nu ne mai trezește nici un interes. Nu te mai bagă nimeni în seamă, rămâi să vorbești singur, să predici în pustiu, să încerci să aduci la calm mulțimi excitate și fanatizate atunci când sunt în culmea excitării lor.
Ca să iau un exemplu, găsesc la liderii USR+PLUS câteva mici probleme. De pildă, Dacian Cioloș, a trecut destul de ușor peste armata făcută la securitate, ajungând să facă pază la poarta Doinei Cornea, la trecutul din tinerețe pe la Vatra Românească, la cumpărarea unui partid de la un securist. Sigur, sunt lucruri care nu compromit pe cineva, dar nici nu sunt complet nevinovate și irelevante. Sau, după alegeri, prezența la Antena 3 a lui Dan Barna și, o zi mai târziu a deputatului Stelian Ion, mai ales în contextul în care Dan Voiculescu anunță că se va reorienta pentru a se adapta noilor realități. Sunt chestii care merită discutate, cu argumente pro și contra. Mi se pare însă că am ajuns în situația în care a devenit destul de greu posibil. Orice contestare a unuia de al tău devine o pactizare cu dușmanul de neîmpăcat.
Ce poți face în situația în care aproape toți ne transformăm în apărători ai unei cauze care nu mai acceptă să își discute argumentele, să își atenueze convingerile mult prea puternice? Dacă stau să cumpănesc bine, prea multe nu sunt de făcut. Încotro să te îndrepți? Să schimbi țara, să te retragi întru un loc ferit, să vorbești știind că nu ești relevant pentru aproape nimeni? Suntem nevoiți să acceptăm, fără să putem modifica, consecințele stării societății românești. Atât politic, căci avem niște conducători puși pe minciuni și pe acțiuni populiste, cât și la nivel de societate, căci trăind în mijlocul demonizărilor permanente, suntem toți infectați de ceea ce se spune. Putem încerca să ne mai temperăm semenii, dar asta, după cum spuneam, nu îi schimbă pe oamenii prinși de propriile opțiuni. Mai bine ne rugăm la Dumnezeu, să aibă milă de noi, și să putem să ne mai suportăm unii pe alții.
Comentarii
Trimiteți un comentariu