Pentru liniștea noastră

Pentru liniștea noastră

În 90 în piața Universității se auzea, printre alte scandările ale  protestatarilor: "țineți minte cinci cuvinte, e mai rău ca înainte". Sigur că era mai bine, chiar dacă puterea a fost preluată rapid de comuniștii din eșaloanele 2 și 3,  doar eram după schimbarea sângeroasă din decembrie, când dădeam de gustul Libertății și ne putem permite să spunem orice. Ba unii chiar au reușit să și facă aproape orice. Libertatea noastră de acum nu este deplină, sau oricum seamănă mult prea puțin cu ceea ce ne imaginam atunci, la început, că vom fi. Ne bazam pe niște iluzii. Iar acum, la 30 de ani distanță, putem să recunoaștem cinstit că avea și traiul în dictatură avantajele lui. Unul dintre ele este că puteai să îți vezi tihnit de viața ta, pentru că nu aveai prea mari așteptări. Asta ne așeza într-o stabilitate sufletească pe care acum o mai regăsim doar cu mare greutate.

E drept că trăiam într-o stare de duplicitate continuă. Minciuna era că ziua îl aplaudam pe Ceaușescu, într-un cult grotesc și gigantic cult al personalității, căruia aproape nimeni nu i s-a opus, iar seara ascultam, cu frică și pe ascuns, Europa Liberă și celelalte posturi de radio care emiteau din Occident. Dar ne obișnuisem cu aceasta stare de fapt, înjuram regimul și ne supuneam lui fără să comentăm. Nu ne doream soarta precară a puținilor dizidenți din anii 80. Atunci era o duplicitate de partid și de stat, care s-a încheiat odată cu comunismul. Stăm însă mai bine astăzi? Duplicitatea de atunci s-a spart în milioane de cioburi. Acum fiecare își are duplicitățile lui, încercând să se adapteze, să se dea bine pe lângă unii sau alții. Avem duplicități  pe linie de partid, și la putere și în opoziție, în firmele private și în agențiile statului, în presă și cam peste tot. Și mai avem promisiunea că limbajul corectitudinii politice va deveni obligatoriu, invitându-ne la o duplicitate de tip nou, iar prin el se va instaura un nu totalitarism.

Până la urmă, în comunism ne-am descurcat fiecare dintre noi. "Descurcat" este un verb care exprimă toată acea stare de compromis, în care totuși reușeam să ne găsim cele trebuitoare și să supraviețuim material, fără să ne pese de  compromisurile morale zilnice. Dar, după vorba Elenei Ceaușescu, n-a murit nimeni de foame, și nici de frig. Magazinele erau goale, dar oamenii găseau soluții. Obezitatea nu era o problemă stringentă a românilor, dar nici subnutriția nu ne dădea târcoale. Ne adaptam astfel încât și noi să rezistăm, și sistemul să prospere. 

Avantajul era că, după muncă și după ce ascultam pasivi propaganda partidului, ne putem vedea te viața noastră. Lumea era mai liniștită, cultura clasică încă mai însemna ceva, oamenii încercau să își păstreze valorile, chiar dacă pentru asta trebuia să se ferească să și le expună prea mult public. Știai că nu poți prea mult să avansezi sau să dai înapoi, dacă făceai ceea ce trebuie și te exprimai, în ședințe, în limbajul de lemn pe care îl putea reproduce oricine fără efort, nimeni nu avea prea multă treabă cu tine.

Știam că există privilegiați, comuniștii din structurile superioare de partid și de stat, împreună cu securiștii investiți cu o putere ocultă, și de care ne temeam toți. Dar, în rest, marea masă a oamenilor muncii, ne simțeam solidari și împăcați cu destinul. Nu trăiam într-un dolce far niente în care, nepăsători la prezentul apăsător, ne cultivam virtuțile în liniște și discreție.

Pentru că nu există societăți statice. Până și în Egiptul antic se mai schimbau dinastiile odată la câteva sute de ani, și în regimul comunist aveau loc schimbări, dar știai că tu, om de rând, eventual ne-membru de partid, nu aveai prea multe șanse de avansare, iar dacă ptezentai obediența formală obișnuită puteai trăi fără stress.

Marea masă a oamenilor muncii eram destul de asemănători între noi, ca să nutrim ambiții puternice de depășire a aproapelui. Dacă nu eram toți la fel de egali, știam bine că unii sunt „mai egali decât alții”, măcar nu era prea vădită diferența, ca să iți sară în ochi și să te enerveze. Ca fapt divers, îmi aduc aminte că povestea o dată Ilie Balaci, că era la restaurant, iar chelnerul i-a adus să bea coca-cola, băutură capitalistă care nu se găsea pe nicăieri în comerțul nostru socialist. Dar, ca să nu deranjeze pe cei care mai erau în restaurant, cola îi era servită în ceainic, astfel încât cei care mai erau în local la acea dată să creadă că fotbalistul bea un simplu ceai cu prietenii. Adică, și dacă existau avantaje, erau ținute sub o  aparență a egalității.

După Decembrie 1989, s-a produs o ruptură în acest trai aproape patriarhal. Am avut voie să spunem orice vrem (nu se știe cât va mai dura asta, a apărut un nou limbaj politic corect, precum și cei care îl vor implementat cu orice preț) dar cuvântul nostru nu avea nicio valoare. Printre multe diferențe între atunci și acum, aș vedea două: suntem mai nervoși și mai frustrați.

Nervozitatea vine din aceea că centrul unic de propagandă, în care oricum nu credea nimeni, a fost înlocuit cu centrii multipli. Foști securiști dar și îmbogățiți ai tranziției, au găsit de cuviință să capete putere prin influențarea oamenilor. Și acum au posturi importante în politică și afaceri, dețin televiziuni și saituri, prin care pretind  că ne informează. Numai că acolo sunt deversări de propagandă, învrăjbire, ura românilor față de români sau față de alte neamuri. Deja dacă intri în logica lor îți pierzi liniștea pe vecie, sau cel puțin pe un timp îndelungat. Mass media aservită, adică aproape toată, nu are doar rostul, oarecum firesc, de a susține unii oameni în dauna altora, ci de a-i susține împotriva adevărului și a bunului simț.

Și mai intră în joc și frustrarea. În comunism știam că există o castă privilegiată, și mai știam că, dacă nu ești dispus să faci compromisuri morale grave, nu ai acces la ea. Acceptam că ei sunt deasupra legii și a muritorilor de rând, în schimb însă ne simțeam solidari și oarecum egali, noi toți ceilalți. După căderea comunismului nu mai există asemenea privilegiați, cel puțin din punct de vedere formal, însă te lovești de ei la tot pasul. Sunt oameni care fie ajung în funcții politice importante, fie fac averi impresionante, uneori ambele, și care nu se remarcă prin vreo trăsătură deosebită, în afară de tupeu, de opulență afișată și de a râde în fața celor care nu au reușit. Iar ca să suferim mai mult,  cu toate că averile și statutul social ne diferențiază enorm, suntem îmbâcsiți de o ideologie tot  mai egalitaristă. Simțim că nimic nu ne diferențiază, nu suntem mai prejos de cei care au bogăție și statut, și atunci devine foarte greu de suportat diferența imensă creată artificial. 

Dintr-o lume liniștită și obedientă față de conducerea de partid și de stat, în care ne știam locul și nu puteam spera la prea mult, ne-am trezit, pe parcursul celor 30 de ani scurși de la schimbarea din 1989, mult mai nervoși, mai nemulțumiți și frustrați. Simțim că parcă ne dezintegrăm ca nație, că își vede fiecare de individualitatea lui exacerbată, încercând să ajungă la puterea și bogăția pe care le vede la aproapele pe care îl disprețuiește. 

Dar, după ce a trecut pandemia, și am putut să circulăm fără să declarăm amănunțit încotro ne ducem și de ce, am văzut și semne mai bune. Trec aproape zilnic pe lângă un părculeț, iar dacă înainte era gol, înconjurat de benzi de scoci puse de onorata poliție locală, care interziceau accesul copiilor la joacă, acum acolo este un puhoi de lume. Sunt mămici sau bunicuțe cu plozi mititei, pe care îi lasă să se joace în timp ce ele se întind la discuții interminabile, dar sunt și tați sau bătrâni care ocupă băncile libere discutând sfătos despre vreme și vremuri. Seara, când se întunecă și oamenii sunt nevoiți să plece pe la casele lor, rămâne în urmă un covor de coji de semințe, de mucuri de țigară, de sticle de plastic și de ambalaje de biscuiți și chipsuri. Oamenii aceștia îmi dau o stare de liniște și pace. Sunt împăcați cu lumea, nu par să îi traverseze frustrări și nemulțumiri însemnate, nu au ambiția de a răsturna starea de fapt și de a face noi revoluții. Pentru mamele de acolo rămâne important ce rețete noi pot să mai încerce pentru masa copiilor, ce a mai făcut vecina de la trei, sau ce aventuri mai au vedetele de carton din showbizul românesc. Sunt oameni, bărbați și femei, tineri și bătrâni, care se sustrag stării generale de nemulțumire, indusă de media, și datorită lor putem avea o viață socială mai liniștită. 

Acum, e adevărat și că dacă ar apărea o nouă dictatură, acești oameni ar afla ceva de la știri, dar nu ar reuși să le capteze atenția prea mult timp. Poate, printre ei, cu nevinovăție, s-ar afla și unii din propagandiștii noi ordini, cum ar fi profesorii care predau lecții despre masturbare copiilor de grădiniță sau comisarii ideologici, responsabilii cu propaganda din vechiul regim, care acum sunt acea persoană care trebuie să fie prezentă în întreprinderile cu mai mult de 50 de angajați, și care trebuie să aibă grijă de respectarea ideologiei diversității. Dar și-ar face treaba ca oameni care au o meserie cinstită, de care nu au de ce să se rușineze. Oricum, am observat cu ușurare că sunt segmente însemnate ale societății românești care nu intră în logica luptei și care își trăiesc o viață relativ liniștită și lipsită de griji majore. 

Oamenii de acum sunt alții decât cei din urmă cu 30 de ani, s-au schimbat multe, și structura societății, și moravurile, dar un lucru a rămas la fel: inapetența lor pentru politică, indiferența lor la dictaturile care vor veni. Majoritatea le acceptă ca pe un dat natural, o parte destul de însemnată va căuta să profite de posturile nou apărute pe piața muncii, de gardieni ideologici ai noii orânduiri, și atunci grupul minoritar al celor ce se opun va fi destul de repede redus la tăcere. Așa că șansa noastră ca să păstrăm o societate normală nu se așează în acțiunea oamenilor, nici măcar a celor care, conștienții fiind de pericol, se împotrivesc, ci în mila lui Dumnezeu. La El este singura speranță că cei ce vor să ne aducă raiul pe pământ nu ne vor transforma viața în iad.