În lipsa ascultării

Ascultarea este cel mai ușor lucru din lume. Ți se spune ce ai de făcut, iar tu ești scutit de toate dilemele pe care o decizie grea le-ar presupune, în care nu ai toate datele necesare ca să te hotărăști și în care, orice decizie ai lua, rămâi cu dileme și cu îndoiala că ai ales bine. Asculți și îți vezi de viața ta. Este simplu și viața merge mai departe. Ascultarea este unul din cele trei voturi monahale, dar este valabilă și pentru mireni. În lipsa ascultării nici nu te poți numi creștin. Și totuși, văzând reacțiile celor din jur, se pare că ascultarea este ultimul lucru care poate fi acceptat de către mulți din semenii noștri. Fiecare judecă după cât îl duce capul, și socotește că a ajuns la concluzii inatacabile pe care trebuie să și le expună neapărat, iar ceilalții au datoria să îi asculte pe ei, să li se supună. Când fiecare vrea să se impună rezultatul e haosul generalizat. De ce am ajuns aici și ce șanse de a ne îndrepta sunt?

Care ar fi cel mai greu, mai grav lucru pe care îl faci când asculți? Ar fi, fără nici o îndoială, să te afli în greșeală. Dar știm noi dacă este greșită sau nu această hotărâre a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române de a respecta interdicția statului de a face slujbele religioase cu public? Pentru ca un lucru să fie socotit greșit, în Biserică, este nevoie de o hotărâre a sinodului. Cât timp acea hotărâre nu există, nu poți considera nici că este vreo greșeală. Cei care ascultă acum de glasul ierarhilor de a nu merge la slujbe nu greșesc, chiar dacă, ipotetic vorbind, va exista o hotărâre a sinodului, peste un timp, care va hotărî că trebuie să mergem la slujbe chiar și în condiții de epidemie. Pentru că o greșeală, o erezie să spunem în limbaj creștin, se consideră numai după ce este hotărâtă astfel de către un sinod. Deci ascultarea nu naște nici un fel de riscuri, poți să o faci cu inima și cugetul împăcat. De ce nu este acceptată ascultarea? Pentru că ar trebui să te smerești, să recunoști că nu le știi pe toate, că nu poți să ieie toate deciziile.

În momentul în care asculți poți să fii liniștit sufletește, să îți vezi de viața ta duhovnicească, să faci ce vrei. În schimb, starea de neascultare, de împotrivire față de ierarhi, de dispute cu cei care gândesc diferit, te face mai agitat, mai certăreț, ești gata să te iei la harță cu oricine îți spune că e mai bine să stai cuminte acasă decât să riști. Și de aici cred că se nasc multe din discuțiile aprinse din aceste zile.

Între starea de ascultare care îți dă liniște și pace interioară și cea de a hotărî pe cont propriu că biserica și ierarhii greșesc, care te pune în frământare și agitație, mulți preferă această agitație. Se pare că oamenii aleg să se chinuie, eventual nutrind iluzia că au dreptate împotriva stăpânirii, decât să fie liniștiți și împăcați cu sine și cu lumea. Să-și caute dreptatea (așa cum o înțeleg cu mintea lor) ajunge mai important decât să aibă pace interioară. Am mai observat un lucru: cu cât cineva este mai nesigur în interiorul lui de hotărârile pe care le ia, cu atât se exprimă mai puternic, mai tranșant, mai dur. De aceea am văzut că se vorbește de capitulare a Bisericii, de apostazie, și alte grozăvii de acest fel, spuse pe tonul cel mai firesc.  Când cei care aduc critici o fac în termeni întâlniți în imundele comentarii politice, de pildă îi numesc pe cei care acceptă izolarea sclavi, nu poți să îi bănuiești de prea multă duhovnicie, oricât ar poza în marii apărători ai ortodoxiei. 

Oamenii sunt grăbiți și gata să pună verdicte, nu mai văd situațiile în complexitatea lor, în toate nuanțele pe care le are realitatea. Reduc totul la niște tușe în alb și negru, dau verdicte implacabile, se ceartă cu oricine încearcă să le explice că lucrurile pot fi înțelese și în alt mod.

Observi la cei care vorbesc despre trădarea Bisericii, supărați pe ea că se supune la deciziile de evitare a aglomerației, o anumită contradicție între ceea ce susțin că vor și ceea ce fac de fapt. Descriu bisericile care plâng, singurătatea Domnului, despre nevoia de slujbă, de comuniune cu Domnul. Iar atunci când începi să le vorbești despre hotărârile ierarhilor, imediat au un limbaj rupt din mocirla politică, și îți vorbesc despre „starea de ghiocel” a Bisericii, de supunerea ei, ba chiar de apostazie. 

Eu cred că la ei prevalează nu atât dorul de a merge la biserică, cât frustrarea că trebuie să se supună față de hotărârile unui stat pe care îl desconsideră. Ori, atunci când ești credincios, trebuie să știi care este mobilul apartenenței tale la creștinism. Simți chemarea lui Dumnezeu sau cauți un aliat în lupta împotriva sistemului politic? Din ce comentarii am văzut, din ce discuții am purtat, se pare că cei care se opun doresc mai mult să demonstreze că ei sunt împotriva statului.

Cei care acuză Biserica Ortodoxă de supunere față de stat, ar trebui să vadă că toate cultele creștine, catolicii și protestanții deopotrivă, ba chiar și musulmani si evrei au acceptat aceste condiții, nimeni nu s-a opus, nimeni nu cerut vreo derogare specială pentru cultul propriu. Am observat din comentarii că, de multe ori, cei care manifestă acum o nevoie irepresibilă de cele sfinte, cei care ar fi gata să înfrunte martiriul ca să meargă la slujbă și aduc cele mai grele acuzații ierarhilor și Bisericii, sunt cei care se bazează pe teoriile conspirației, care tot împing comentarii despre forțele oculte care domină lumea. În timp ce ierarhi și preoți duhovnicești acceptă cu durere starea de fapt, dar fără să se revolte, fără să arunce cu acuzații.

Ar mai merita răspuns la obiecțiile pe care le tot ridică. Nu e vorba despre toleranță, ecumenism, dialog și înțelegere, de o teologie a compromisului care diluează adevărurile dure de credință, ca să fie pe placul unei lumi secularizate. Pur și simplu acum preferi să nu contrazici statul, ca să nu dai prilejul unor noi atacuri împotriva Bisericii. Nu se știe cât va dura pandemia, dacă toți respectă interdicția de a face manifestări publice, în afara credincioșilor care merg la biserică la slujbă, poate fi pusă de seama lor continuarea îmbolnăvirilor, chiar dacă n-ar fi nicio legătură reală. Dacă însă nu lăsăm loc la reproșuri, putem să ne reluăm viața normală după ce va trece pandemia. 

Nu putem lua ca exemplu comportamentul Bisericii în secolele trecute Dacă nu s-au închis bisericile în timpul epidemiilor din secolele trecute, asta este din cauză că nu se știa foarte bine modul de răspândire a bolilor. Dar deja la epidemia de ciumă din secolul XIX în 1829 în timpul sfântului Grigorie Dascălul, bisericile din București au fost închise timp de două luni de zile. Și atunci nu a mai fost nimeni care să vorbească despre apostazie.

Prin acceptarea slujbelor fără credincioși nu se produce secularizare, dar dacă ne-am încăpățâna să le facem totuși, am oferi argumente celor care vor să interzică slujbele bisericii și activitatea ei pe motiv că mulți credincioși sunt rupți de realitate, nu înțeleg măsurile normale de prevenire a bolilor, sunt oameni care nu se pot integra în viața contemporană.

Au apărut și cei care compară situația de acum a Bisericii cu cea din timpul regimului comunist. Nu, nu sunt asemănări. Erau alte timpuri, alte așteptări ale statului, alt gen de adaptare pe care Biserica a făcut-o. Atunci statul dorea să reducă Biserica la minim, să nu o lase să penetreze spațiul public și sufletele oamenilor. Acum sunt mulți anti creștini pe lumea, care ar vrea să vadă Biserica închisă, dar statul acum dorește doar să se apere de boală, și folosește măsurile pe care le crede de cuviință, nu se îndreaptă expres împotriva Bisericii.

Există o rugăciune, pe care am auzit-o citată în multe contexte, e acceptată de mulți și dată ca exemplu: „Dumnezeule, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba; curaj să schimb lucrurile pe care pot; și înțelepciunea sa stiu diferenta între ele”. Ascultarea de Biserică ne-ar da acea înțelepciune de a deosebi lucrurile, să lăsăm deoparte ce nu putem schimba, să ne bucurăm de ceea ce putem avea în condițiile date. În schimb, oamenii de azi sunt mult prea revoltați, rebeli fără cauză, se opun unei situații pe care oricum nu o pot schimba, își consumă energia într-o frustrare inutilă. Aleg să își facă nervi, să își imagineze conspirații mondiale împotriva creștinilor, să proiecteze soluții imposibile de ieșire din casă, să își ocupe mintea cu confecționarea unor monștri care apoi tot pe ei îi bântuie. Cred că mai înțelept ar fi să ne orientăm spre ceea ce putem face în aceste condiții date. Iar dacă ar fi să ne gândim la ceva, acum când suntem lipsiți de slujbele din biserică, poate ne amintim de câte ori am participat superficial la ele, cu gândul aiurea, așteptând să se termine și să ne vedem de treabă și poate acum ne vom concentra mai mult pe viața duhovnicească. Iar atunci când pandemia va fi declarată închisă și vom putea circula în voie și se vor redeschide bisericile, vom aprecia mai mult ceea ce acum nu avem.