O stare nouă pentru credincioși

În aceste vremuri de epidemie ne întâlnim cu o situație nouă, era mai de mult valabilă dar numai acum o conștientizăm. În stări de criză acționează forța coercitivă a statului, pretinzând că o face pentru sănătatea noastră, și știința medicală. Credința devine un accesoriu facultativ, poți să o păstrezi sau nu, ea nu este luată în calcul nici de autorități, nici de specialiști.  Este o lume ocupată de politicieni și de medici. Preoții au fost excluși, ba li se interzice cea mai mare parte a activității ca fiind periculoasă. Credincioșii ajută umanitar dar cu asemenea ajutoare poate contribui acum toată lumea, inclusiv indiferenții religioși sau anticreștinii. Dar acțiunea de ajutorarea a celor aflați în nevoie, dovedind iubire și spirit de sacrificiu, este singurul lucru pe care-l pot face, chiar dacă nu au exclusivitate. În situații dificile cel mai greu este să arăți că rămâi om, că te poți gândi nu la tine, ci la aproapele care are nevoie de ajutorul tău.

 Pentru că simt că pierd teren, credința este devalorizată în aceste zile de criză, există preoți și credincioși care se revoltă, văd o conspirație împotriva Bisericii, cer să se facă slujbe, chiar de ar fi să ne aresteze pe toți cei care participăm, clerici și mireni, îi îndeamnă pe oameni să meargă oricum la slujbe, chiar de ar fi să își riște îmbolnăvirea și viața. 

De data asta e mai bine să ne păstrăm cumpătul, să acceptăm că nu putem contribui cu nimic vizibil, că o eventuală victorie împotriva virusului (până la urmă trebuie să dispară, n-o să fie veșnic) nu va avea nicio legătură vizibilă cu credința. Conștientizăm că trăim într-o lume care se bazează pe știință nu pe credință, că atunci când apar crize va face apel la științe nu la creștinism. 

Credința va deveni mai puțin vizibilă, va fi mai interiorizată, nu vom mai putea revendica un loc important în spațiul public pentru ea. De aceea eu cred că și credincioșii se vor cerne: cei care au pretenția unei puteri simbolice recunoscută de către stat, sau vor să se folosească de creștinism ca să se împotrivească față de stat, vor renunța la ea, își vor căuta mijloace mai specifice de luptă, in speță politice. La fel bănuiesc că vor fi dezamăgiți cei care au o viziune mai naiv magică a mersului la biserică, ca loc în care nu te poți îmbolnăvi, în care vindecările miraculoase sunt obișnuite. Din păcate, istoria contrazice această viziune. Dacă Biserica ar fi un asemenea loc în care nimic rău nu se întâmplă, ar deveni mult prea vizibilă prezența lui Dumnezeu, nu ar mai da șansa nici credinței nici necredinței să se manifeste. Prezența Lui este mai subtilă, nu se lasă văzut așa ușor. De aceea, îl mărturisim pe Hristos în timp ce aplicăm măsurile medicale de prevenire a bolilor, căci nu suntem, prin credință, deasupra celorlalți oameni.

Rațiunea pentru care statul ne impune să stăm în casă, să ne izolăm unii de alții, devine obligatorie, în timp ce chemarea Bisericii de a fi împreună, prin slujbele închinate Domnului, este interzisă pe timp de epidemie.  

Biserica face slujbe, nu știm cât ajută ele, cât rezolvă din pandemie. Medicii vindecă văzut, unii sunt atei, alții credincioși, munca lor însă este atribuită științei. Rugăciunea nu va putea fi cuantificată. Va fi o despărțire mai clară între știință și credință. Știința nu poate certifica cele ale credinței, pentru că nu are instrumentele necesare de măsurare. Când va fi încheiată pandemia și se va face bilanțul, rugăciunile credincioșilor și slujbele din biserici (chiar lipsite de credincioși) nu vor fi trecute la acțiuni care au contribuit la înfrângerea bolii. În încercările lor dificile oamenii nu se mai bazează pe credință decât în forul lor intim. Acum ei se supun față de puterea statului, suntem conduși prin ordonanțe militare și ne bazăm pe știința medicală pentru a ne salva.  

Niciun credincios nu poate să creadă că virusul se poate transmite prin împărtășanie, iar majoritatea sunt convinși că mersul la biserică nu poate să îi îmbolnăvească. Cu toate acestea, atât ierarhia cât și credincioșii, respectă fidel ordinele date de stat. Eu sunt convins că nu mă pot îmbolnăvi prin mersul la biserică, dar știu foarte bine că în țara noastră trăiesc sute de mii de oameni care sunt convinși de contrariu. În plus, prezența la biserică nu este o garanție că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Au fost cazuri de biserici care au ars, inclusiv în timpul slujbelor și au murit credincioși. Să ne amintim de cazul bisericii de la Costești din 1930, când au murit 116 oameni, majoritatea copii. Ne poate pune gânduri, dacă ni se pare că, la biserică fiind, nu ni se poate întâmpla nimic rău, nu? 

 Are rost să intri acum într-o polemică cu cei care susțin că trebuie interzise toate întâlnirile publice, inclusiv cele religioase? Nu le vom putea demonstra nimic. Epidemia există, numărul de morți crește zilnic, se poate foarte ușor pune infectarea oamenilor pe seama mersului la biserică. Nu ar fi argumente suficiente nici de o parte și nici de cealaltă, în schimb însă acuzațiile din partea anti creștinilor ar fi multe și, chiar dacă e imposibil de probat, ar arunca asupra credincioșilor vina pentru răspândirea virusului și îmbolnăvirea oamenilor.

Creștinii au fost mereu în rândul celor care au căutat să își ajute aproapele, au îngrijit bolnavi, s-au expus și au murit mai mult decât cei fără credință, care au căutat să se ferească și să-și scape viața. Comportamentul de acum al bisericii nu este diferit față de cel din secolele trecute. Tot ceea ce putem face este să dăm dovadă de responsabilitate, să ajutăm cât și cum putem, fără acte de nesupunere civică, fără să forțăm pornirea prematură a slujbelor, când pandemia nu este eradicată. De altfel, citind mai multe comentarii ale celor care deplângeau frica Bisericii, supunerea ei lașă față de stat, suferința afișată pentru pierderea slujbelor, am avut impresia că pe ei îi durea mai mult că Biserica a acceptat cerința statului decât că nu mai pot participa la slujbe. În schimb, cei care acceptă ca slujbele să se facă fără credincioși, ne propun mai multă rugăciune, închinare acasă, poate fi un moment de adâncire în credință, de trăire a ei la un nivel mai înalt tocmai pentru lipsirea de cultul public.

  Acum este cel mai bine să nu dăm naștere unor probleme. Credința nu va putea fi probată prin niciun semn, devine aproape exclusiv interiorizată. Poate acesta este rostul acestei epidemii pentru credincioși. Să se roage mai mult în cămara inimii lor, să lase deoparte fastul slujbelor din biserici pentru vremuri mai bune, și să înțeleagă că singurul lucru pe care-l pot face este să-i ajute pe cei aflați în nevoi, căci devotamentul pentru semeni este încă permis.