Gânduri din vremea coronavirusului

S-ar putea ca, peste un timp, când molima de acum va fi trecut, să ne privim unii pe alții cu puțină jenă. Sau poate nici măcar atât. Ni se vor părea normale frica, lașitatea, egoismul, nepăsarea. Ni se va părea normal ca fiecare să apere ceea ce este al său, pe sine, poate și pe copii sau părinți, dar să nu îi pese câtuși de puțin de ceilalți. Devenim o masă de indivizi care ne deosebim de animale prin rațiune și limbaj articulat, dar nu prin empatie, nici prin dorința de a ajuta, de a face ceva pentru membrii comunității noastre. Ca orice moment limită, epidemia de coronavirus ne pune în față o oglindă destul de incomodă, pentru că ne e destul de greu să ne acceptăm chipul real. 

Mi-aș dori ca după epidemie să înceapă o nouă eră, care să o numească pe cea actuală epoca consumismului nelimitat. Lumea în care trăim se bazează pe creștere economică, iar creșterea este datorată consumului tot mai mare. Dincolo de ecologisme și stângisme, care ne spun că ne distrugem mediul în care trăim, sau că lăsăm să fie discrepanțe nejustificat de mari între noi, să  recunoaștem că nu mai trăiam la scară umană. Consumul era mult prea mare, acumulam mult mai mult decât am avea nevoie, eram stimulați de publicitate să ne cumpărăm mult mai multe bunuri și servicii decât ar fi cazul pentru un trai decent. Probabil nu se va întâmpla nimic după această criză a coronavirusului, fiecare așteaptă să revină la locul lui, și va căuta să-și reia stilul de viață întrerupt de pandemie. A fost o pauză, reluăm de unde am rămas, poate reușim să recuperăm distracțiile amânate din cauza carantinei. Sau, pentru că oricum multe activități au fost sistate, poate se gândește cineva la o resetare a sistemului, începem din nou și încercăm să fim mai cumpătați. 

Suntem mult mai slabi decât înaintașii noștri, dar nu din cauză că am fi făcuți dintr-un material mai prost. Ne-am creat condiții de viață mai ușoare, de aceea nu avem nevoie de atâta forță vitală câtă aveau ei ca să populăm pământul. Înainte vreme familiile aveau câte 10-11 copii, din care supraviețuiau mai puțin de jumătate, restul erau secerați de viruși și boli care astăzi sunt tratate prin vaccin sau cu antibiotice. Erau dese perioade de război sau de foamete, care iarăși ucideau mulțime de popor. Rezistau doar cei mai puternici biologic. Astăzi nu mai este nevoie de aceasta selecție naturală, supraviețuim chiar și cei cu o constituție biologică mai slabă, iar grija pentru fiecare viață este mult mai mare decât în trecut. Asta înseamnă că trăim mai mult, fiind însă mult mai slabi decât ei. Cel mai cuminte este să ne adaptăm situației în care ne aflăm, să ne acceptăm limitele, să respectăm starea de urgență, să ieșim cât mai puțin din casă. Este mai bine să evităm boala decât să ne luptăm cu ea. Cu o excepție: englezii dau drumul virusului, se luptă cu el corp la corp, iar la final numără să vadă câți mai sunt.

Suntem mai neputincioși decât înaintașii noștri, chiar dacă trăim mai mult decât ei și ne bucurăm de o viață mult mai îmbelșugată decât a lor. Însă în momentele de criză ne dăm seama cât valorăm, de fapt. Știința încă nu ne poate ajuta, căci nu a găsit tratamentul pentru noul virus, statul nu poate face prea multe pentru noi, în afara instituirii unei stări de urgență care presupune destule pericole. În noi înșine, când vedem cât de nevolnici suntem, nu putem avea nicio încredere. Rămâne să ne dăm seama că suntem goi și neputincioși, și să căutăm, ca întotdeauna în astfel de cazuri, scăpare numai la Domnul. Este un moment în care nu ne mai putem iluziona că facem față situației prin puterile noastre sau prin ajutorul statului sau al științei. 

Majoritatea vor rămâne la ideile lor. Vor fi însă și unii care se vor întoarce către Dumnezeu în aceste momente critice. Acum însă e bine să nu îl percepem ca pe un furnizor de pace socială, sănătate și belșug, la care recurgem în condițiile în care statul și savanții nu sunt capabili să ni le ofere. Planul Lui este să ne ofere nu o viață fericită aici, cu pericole cât să ne crească adrenalina (ca atunci când te dai cu skijetul, dar îți iei și măsurile de protecție ca să nu se întâmple vreun accident) dar să nu ne atingă vreun necaz, ci una veșnică dincolo. Așa că, dacă vrem să îi cerem ajutorul, să medităm bine, să știm ce cerem.

În credința este ca în acel experiment faimos din anii 60 ai secolului trecut. Unor copii mici li se oferea o alternativă: ori mănâncă o prăjitură acum, ori mai așteaptă și mai târziu va primi încă una. Cei care au avut răbdare și au așteptat, arătând că sunt capabili să își amâne satisfacția, au ajuns oameni cu performanțe mai bune în viață decât cei care au mâncat prăjitura pe loc. La fel și cu credință, cei care amână să obțină acum maximul de împlinire și plăcere, vor avea parte de mai mult.  

Strămoșii noștri aveau mai multă încredere în viața veșnică, de aceea probabil că acceptau cu mai puțină spaimă moartea, și nu cădeau în aceleași depresii groaznice ca noi când le mureau cei apropiați, părinți sau copii. Noi am devenit mai nevolnici, reducem totul la ceea ce putem acumula aici material sau spiritual, de aceea când vine câte o criză ni se deschide șansa de a avea o perspectivă mai amplă asupra vieții.  Înțelegem viața acum ca pe o căutare obsedantă a fericirii, prin tot ceea ce ar putea sau ne-ar da iluzia împlinirii, când ea ar fi doar o trecere către o altă viață.