Fenomenul Pitești

Într-un interviu recent din Vice, Mihai Demetriade vorbește din nou despre ceea ce s-a petrecut în închisorile comuniste. Pentru cine este curios ce spune, de data asta, istoricul de la CNSAS, este suficient titlul interviului: Violența specifică a legionarilor români a dus la ororile de la Pitești. 

Care ar fi problema lui, ce-l mână în luptă? Că se aduce un cult eroismului deținuților politici, care nu li se cuvine, pentru că se bazează pe mărturiile supraviețuitorilor, care și ei sunt fie legionari, fie au simpatii legionare, ceea ce, se pare, nu poate fi acceptat de ilustrul nostru istoric. Dar de unde să aduci alte probe, prin care să combați admirația pentru cei ce au fost chinuiți în închisorile politice? Singura lui soluție a fost să recurgă la documentele Securității comuniste, care astfel au fost creditate ca adevărate. Dacă în actele Securității scrie că la Pitești s-au bătut legionarii între ei, atunci acesta este adevărul, conchide Demetriade. 

Prin urmare, așa cum reiese din interviu, baza de studiu a lui Demetriade o constituie arhivele Securității, pe care le opune mărturiilor directe. Nu citează alte surse, respinge jertfa tinerilor legionari, credința lor tot pe baza documentelor Securității, atunci când spune: „erau extrem de conciliatoriști, erau dispuși, în mod structural, la compromisuri.” Deținuții erau violenți structural și dispuși la compromisuri. 

Nu se spune explicit, ca în precedenta intervenție, că legionarii se băteau pentru un blid de linte, dar sensul efectiv acesta este. 

Nu se mărginește numai la constatări istorice, ceea ce se întâmpla atunci este valabil pentru mișcările de extremă dreaptă de azi (de ce nu le numește ca să fie clar la cine se referă?): „Este și tipul de angajament al asociațiilor de extremă dreapta din prezent, care se revendică de la un tip de autoritate carismatică, față de care, când istoricii o pun în discuție, reacționează de pe poziția apărării unui front sacru, cu care nu te joci.”

Fenomenul Pitești nu este unic, au mai fost cazuri de violență extremă, ne asigură istoricul. În același interviu ne mai spune că ofițerul de securitate Tudor Sepeanu, care a implementat sistemul de la Pitești, a încercat să îl transpună și în alte închisori politice, dar acolo nu s-a putut, pentru că deținuții nu erau legionari și, prin urmare, nu aveau același ethos al violenței. Iată un lucru pe care, ca să-l cred, aș avea nevoie de documente istorice prin care să fie probat. 

Istoricul este supărat pe legionari, asimilați automat cu fasciștii, pentru că au preluat, în mod unilateral și exclusiv, memoria rezistenței, că vorbesc de sacrificiu, de sfințenie chiar. Ori, ne avertizează Demetriade,  „lucrurile sunt foarte nuanțate.” Asta știm și noi, și e bine să folosim nuanțele în orice privește o realitate socială atât de amplă cum au fost închisorile politice comuniste. Dar nu poți exclude credința, rezistența, suferința, răbdarea, chiar sfințenia (chiar dacă încă nu e canonizat niciun sfânt al închisorilor), pe motiv că nu-ți plac legionarii. De ce au monopolizat legionarii suferința din închisori? Pesemne că au suferit mai mult, au fost supuși unui regim mai dur decât ceilalți, pentru că la opoziția politică se mai adăuga și credința în Dumnezeu, „misticismul”, cum îl numeau comuniștii. Legionarii erau mai periculoși nu pentru că erau mai violenți (au fost și cazuri violente, dar nu asta era regula) ci pentru că erau imposibil de convins. La adevărata credință se ajunge de abia atunci când depășești apartenența politică, și au fost numeroase cazuri de legionari credincioși, care au ajuns să pună în plan secund concepția politică, și să devină credincioși.

Metoda folosită de Demetriade, după cum declară în interviu, este să respingă mărturiile directe, care ar proba într-adevăr că la Pitești a fost un fenomen unic al atrocității represiunii comuniste. „ A credita unilateral cărțile apărute în Occident, care au ca sursă unică mărturiile orale este, istoriografic, o gafă, atâta vreme cât s-au deschis arhivele… Se prezumă din start că documentele secrete făcute de Securitate sunt false, iar asta este o aberație absolută. Orice document oficial moștenește un anumit tip de interpretare a emitentului, cu atât mai mult documentele represive.”

Recunosc că m-am hrănit cu mărturiile unora din cei care au scris despre infernul închisorilor comuniste. Nu am descoperit acolo violența și nici conciliatorismul de care vorbește Demetriade, nici încrâncenare politică, nici rămânerea în cadrele Legiunii. Au depășit stadiul politic. De fapt adevărul istoric, pe care istoricul Demetriade îl ignoră, este că la Pitești experimentul crunt s-a făcut nu pe legionari, ci pe membrii Frățiilor de Cruce, adică tineri și adolescenți în momentul instaurării comunismului, care nu aveau nicio activitate politică.  Iar mulți din cei care au suferit acolo au ajuns la un înalt nivel de credință, de trăire duhovnicească, de înțelegere a timpului pe care l-au trăit, ba au anticipat și ce se petrece cu noi astăzi, în post-comunism. 

În final, Demetriade propune o atitudine critică, din care să vedem de ce „memorii totalitare au reverberații până în prezent”, adică de ce există oameni care încă mai cred în suferință, în sfințenie, și astfel fac acțiuni reprobabile, cum ar fi să exprime proteste față de opiniile domnului Demetriade, în loc să luăm de bună varianta unei istorii în care creditul principal este primit de documentele fostei Securități. Până la urmă, intenția lui este să scrie o variantă oficială a istoriei, pe care să nu o mai combată unul și altul, care ar afirma vreo valoare a sacrificiului celor ce au suferit în temnițele comuniste. 

Aș vrea să văd că există istorici care iau în considerare spusele lui Demetriade și îi răspund așa cum se cuvine. Până atunci, pentru că n-am acces la arhivele securității, rămân la lecturile mele memorialistice.