Puterea consumismului

Încă de la Miron Costin știm că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”.   Noi suntem cei care trebuie să ne adaptăm vremurilor, să le facem față după puterile noastre, să încercăm să rămânem integri din confruntarea cu timpul ce ni s-a dat. Mulți oameni, din cauza unui ego supraevaluat,  cred că pot să determine vremurile pe care le trăim. Ne uităm cum arăta lumea înainte de 1989, cum arăta în urmă cu 20 de ani, cum arată acum. Mereu a fost în schimbare și mereu a trebuit să facem față, din mers, cerințelor care veneau din afara noastră.  Avem un dat la care trebuie să ne adaptăm, să reușim să supraviețuim și să ne realizăm menirea. În vremurile trecute, de pildă în timpul lui Miron Costin, că tot l-am invocat aici, supraviețuirea era mai ales fizică, erau multe războaie, boli care secerau oamenii de tineri, perioade de foamete, iar până după jumătatea secolului al 19-lea, se spunea despre cei care au atins vârsta de 50 de ani că au trăit o viață completă. Acum supraviețuirea este mai ales duhovnicească, să ne păstrăm sufletul viu, căci viața trupului am prelungit-o destul de mult. Înainte omenirea se confrunta cu penuria, mereu ceva le lipsea oamenilor, iar ei căutau ajutorul cel de sus, căci lumea în care trăiau nu le putea oferi prea multe. Acum trăim drama nevăzută adesea a excesului, iar la aceasta se pare că avem mult mai puține posibilități să ne adaptăm. Cum ne putem mântui când avem prea multe la îndemână?
Timp de mii de ani problema omului a fost lipsa hranei, în general era confruntat cu lipsuri de tot felul, iar grija lui a fost să se adapteze acestei puținătăți. Acum este un exces, pe care nu putem să îl gestionăm așa cum se cuvine. Foarte mulți dintre noi suntem supraponderali, chiar dacă susținem că mai suntem creștini, ceea ce include perioade de post destul de lungi și de numeroase. Principala cauză de mortalitate în societățile dezvoltate contemporane o constituie bolile cardiovasculare și cancerul, a căror cauză principală este excesul alimentar. Iar grija oamenilor de azi, a femeilor mai întâi dar a tuturor până la urmă, este cum să faci să mai slăbești, să dai jos din kilogramele în plus pe care le ai. Este greu să trăiești ascetic, dacă magazinele gem de alimente la prețuri acceptabile, și mai ai și frigiderul plin de bunătăți. Din modul cum am fost „construiți” de la început, sau dintr-o istorie de mii de ani, corpul nostru reușește să gestioneze mai bine lipsa decât excesul.
Suntem în dificultate pentru că avem mai mult decât ne trebuie, și nu putem gestiona bine surplusul care ni se oferă. Și care ar fi problema cu consumerismul? Nu este bine să fim toți bogați, sau măcar să trăim fără frica zilei de mâine? Nu există, în ortodoxie, și în nici un cult creștin, vreo rugăciune ca să fii sărac, să ai necazuri și lipsuri, să fii cuprins de neputință. Din contră, există rugăciuni în caz de secetă, pentru izbăvirea de boli și de necazuri, pentru recolte bogate și viață în bună rânduială. Creștinismul se așează în ordinea firească a viețuirii omului. Problema adusă de consumerism este surplusul dăunător de bunuri: ne înconjoară atât de multe obiecte încât, din cauza lor, nu mai vedem cerul. Oamenii de azi nu sunt mai răi, mai puțin credincioși decât cei din vremurile trecute. Dar trăiesc altfel de vremuri, cu alt fel de ispite, cărora este foarte greu să le facă față.
Ceea ce se întâmplă cu noi acum este rezultatul dezvoltării științifice, al aplicațiilor ei tehnice multiple, ca și al dezvoltării continue a economiei. De pildă, bugetul pe anul 2020 al României se bazează pe o creștere economică de 4,1%, ceea ce înseamnă că vor fi și mai multe mașini în parcările deja pline ale mall-urilor, că vor fi și mai multe produse aruncate ca să facă loc noilor cumpărături, iar unii dintre oameni își vor fărâma casele ca să facă unele și mai mari, unde să încapă toate mărfurile aduse acasă pentru fericirea sufletului. Dar creșteri există și la nivelul Uniunii Europene, al Statelor Unite și al multor economii dezvoltate din Asia. Asta înseamnă că în viitor vor exista și mai multe bunuri și servicii decât acum, abundență și mai mare căreia trebuie să îi facem față. Economia trebuie să crească, asta face ea întotdeauna. Iar asta se vede și în bunurile și serviciile care ne sunt oferite. În România există foarte multe supermarketuri și malluri, în orașele mari, dar au apărut și în orașele mici și chiar pe la țară.  Lumea se înghesuie la cumpărături cu o frenezie de neînțeles, de parcă ar veni o foamete globală și e ultima ocazie de a mai face aprovizionarea cu alimente. Cumpărăm în neștire, orice și oricum, indiferent că ne trebuie sau nu.
Într-o lume în care supraproducția este problema economică de bază, foarte multe nevoi ne sunt abil induse prin tehnici de marketing, cumpărăm nu pentru că avem nevoie, ci pentru statut social, ca să părem mai tari decât vecinii noștri, sau ca să ne satisfacem pofte care, în condiții obișnuite, ar fi rămas ignorate ca neimportante. Astfel că ajungem să ne afundăm în obiecte de care credem că avem nevoie, dar de care, dacă am fi lucizi, și am putea să ne eliberăm de consumism, am putea să le eliminăm din viața noastră. Aici vreau să fac o paranteză. Există multe păreri de stânga care pun această stare de lucruri pe seama capitalismului agresiv. Creșterea consumului înseamnă bogăție pentru patronat, pentru corporații. Cu cât consumi mai mult, cu atât profitul lor crește și, de asemenea, cresc și taxele și impozitele pe care statul le încasează, căci este și el un foarte mare cheltuitor. Iar această stare de fapt, în care consumul, stimulat de tehnici de marketing, este rege, este determinată de goana murdară după profit a capitaliștilor. La prima vedere așa este. Ei sunt cei care profită, căci câștigă cel mai mult dar, la rândul lor, sunt și ei mari consumatori, mult mai mari decât oamenii de rând, pentru că au o putere economică mai mare. Indiferent de poziția socială și de venit, toți suntem parte a aceluiași mecanism social în care grija fundamentală este satisfacerea poftelor. Până la urmă toți suntem consumatori, toți ne supunem aceluiași zeu al consumului fără limite. De aceea, așa cum spuneam la început, că este omul sub vremuri, este valabil și pentru oamenii cei mai puternici. Și ei sunt la fel ca noi, cei mulți și cu o putere economică scăzută. Există o spirală producție-consum, care urcă vertiginos. Faptul că patronii au mai mulți bani nu îi face să fie deasupra acestei ideologii, ba mi se pare că sunt și mai mult înrobiți în fața ei, căci ei sunt și mari consumatori, căci dacă au mai mulți bani, trebuie să facă ceva cu ei. Ideologiile de stânga, care vor o mai mare redistribuire a veniturilor obținute în economie, nu vor rezolva problema duhovnicească a omului. Chiar și economic pot să încurce lucrurile, așa cum vedem că în țările comuniste nu se poate crea o creștere economică și asigură un nivel de trai decent cetățenilor.
Întrebarea este acum care sunt consecințele acestei dezvoltări economice, care produce bunăstare și consumism. Prima și cea mai importantă consecință este depărtarea lumii de biserică. Consumismul nu este o ideologie precum comunismul, impus cu forța, care să propună o doctrină materialistă, să închidă sau să dărâme biserici, să aresteze preoți, să nu permită gândirii religioase să se manifeste în spațiul public. Dar are un efect la fel de mare ca și comunismul. Materialismul consumist nu este explicit, dar el vine inevitabil ca o consecință a stilului de viață consumist.
Dezvoltarea economică a apărut mai întâi în spațiul occidental, locul în care s-a format și a evoluat creștinismul. Iar aici a și lovit. Căci se pare că nu există loc mai secularizat pe lume decât Occidentul. Urmarea este că aici viața lumii s-a îndepărtat tot mai mult de viața creștinească, nu atât prin păcatele care au devenit permise, cât prin modul zilnic de a trăi. Cum spunea Laplace odată, nu mai era nevoie de ipoteza Dumnezeu pentru ca lumea să funcționeze. Devine tot mai greu să te lepezi de lume, în condițiile confortului pe care îl avem, al abundenței de lucruri care ne înconjoară, și care ne țin mereu ocupați. Creștinul simte toate acestea ca pe o povară, dar simte și cât de greu îi este să se mai poată desprinde. „Paradoxal și tragic, cu cât povara este mai mare, cu atât mai grea este renunțarea la ea.” (Alexandru Racu pe facebook). Înainte de epoca bunăstării generalizate lumea mai păstra o transparență, prin care omul putea să privească spre Dumnezeu. Acum s-a închis, pentru că mediul în care trăim este tot mai artificial. Nu-l mai văd pe Creator, ci doar pe noi, micii creatori care suntem, într-o lume croită pe măsura poftelor noastre. Nu mai avem acces la lumea ca lume, ci numai la modul în care omul am transformat-o, și care face din ea o creație exclusiv umană, în care omul se vede pe el însuși, și nimic de dincolo nu mai transpare.
Și dacă ai vrea să te rogi, ești prea conectat: televizor, radio, rețele sociale, telefoane mobile, mesaje. Chiar dacă ai întrerupe conexiunea pentru câteva minute, ca să te poți ruga, rămâi legat de ele prin tot ce este în mintea ta. Lepădarea de lume ar dura luni și ani întregi, și nu se știe dacă ar reuși. Maria Egipteanca a fost ispitită zeci de ani în pustiu de amintirea păcatelor părăsite deja. Noi cum să ne depărtăm de lume, dacă suntem în mijlocul ei, conectați cu fire nevăzute (wireless!) dar care nu ne lasă nicio clipă de răgaz?
Lumea de ieri nu era deloc perfectă. În ea s-au produs războaie, crime, trădări și tot ceea ce am mai cunoscut omenirea de la cădere încoace. Lumea de azi nu este deloc mai era decât cea trecută, ba chiar respectul pentru viața umană este mai mare decât oricând în istorie. Dar în lumea de ieri încă mai era posibilă raportarea la Dumnezeu. Acum nu, ceva s-a închis, a devenit opac, și nu îi mai permite omului să iasă din lumea artificială pe care tot el a creat-o. Fără să fim fundamental diferiți, suntem mai nevolnici decât înaintașii noștri, iar recuperarea handicapului este mult mai dificilă.
Consumismul pune în pericol ființa umană ca ființă culturală și spirituală. Creștinismul pune accent pe o viață ascetică, inclusiv pentru oamenii care rămân în lume. Există numeroase posturi, este cultivată ideea autocontrolului, a rigorii, a unui om care se mulțumește cu puțin, pentru că viața lui nu este orientată către împlinirea nevoilor biologice, și nici a poftelor stimulate de tot felul de reclame. Abundența este un mediu nepotrivit pentru viața duhovnicească. Totuși, ca europeni ai secolului 21, trăim într-o societate de consum, ceea ce ne pune într-o postură destul de dificilă. Păstrăm ideea unei vieți cumpătate, așa cum o descrie Scriptura și sfinții părinți, dar ne bucurăm de toate avantajele și înlesnirile progresului. De aceea trăim într-un soi de consumism creștin, cum îl numește părintele profesor George Remete (ale cărui gânduri din lucrarea „Spiritualitate și consumism” le voi urmări și în rândurile următoare) care preia învățătură generală creștină în litera sa dar îi evita duhul. Omul se află în situație căzută, degradată din cauza păcatului. Viața noastră se desfășoară în lupta dintre legea spiritului și legea păcatului. "Nu fac binele pe care îl voiesc, și răul pe care nu îl voiesc, pe acela îl fac" spune apostolul Pavel (Romani 7, 19). În viața aceasta totul e parțial, poți avea împliniri și eșecuri, dar știi că numai în viața de apoi te vei putea elibera de păcat și de patimi. Consumismul însă, contrar oricărei religii, nu vrea să știe de păcat, încearcă să îți ofere totul aici și acum, fără să îi mai pese de vreo altă lume. De aceea, fără să o spună direct, consumismul este tot ce poate fi mai opus creștinismului, și nu atât printr-o opoziție directă de idei, ci printr-o înlocuire insidioasă. În locul vieții cumpătate, orientată către duh, este preferată abundența, care ține omul închis în el însuși, îi  exacerbează nevoile și apoi îi umple timpul cu satisfacerea lor.
Omul, în societatea consumistă, nu este văzut în dimensiunea sa adâncă, spirituală. Este studiat în amănunțime, preluat de științele sociale, psihologie, sociologie etc pentru a putea fi măsurat, cântărit pentru ca astfel să i se livreze mărfuri și servicii potrivite. Omul este obiectualizat, pentru ca astfel să i se cunoască mai bine nevoile, sau să îi poată fi induse unele artificiale. Chiar dacă își dă seama că nu poate fi redus la măsurătorile care se fac despre el, nu mai știe, nu mai poate ajunge la tărâmul care i s-ar deschide când ar închide câmpul nevoilor. Dar, în același timp, prin intermediul acestor măsurători, i se livrează produse și servicii mai pune și mai performante, mai pe gustul său, este satisfăcut, așa că acceptă să fie astfel tratat. Rezultatul este că, cu toate că nu este redus la ceea ce poate fi măsurat, îi convine să fie înțeles astfel, datorită satisfacerii mai bune a poftelor și nevoilor sale.
De ce are succes consumerismul? Pentru că oferă un belșug pe care noi toți ni-l dorim. Suntem dispuși să plătim și prețul necesar, care nu este acela în bani, ci al transformării omului în obiect, sau chiar în animalizarea omului. Ca în Pinochio, când copiilor li se oferea o viață fără școală, fără responsabilități, în care să se joace tot timpul dar, de fapt, erau transformați în măgăruși, în animale de povară. Asta înseamnă că omul se supune naturii sale animalice, în loc să încerce să o domine, iar omul ca animal satisfăcut își atrofiază conștiința, simțul moral și tot ceea ce ține de umanitatea lui profundă.
De ce ar mai căuta omul o lume de apoi, sau o altă lume, dacă în cea prezentă i se oferă tot ce își dorește? Consumerismul propune un rai mereu amânat, dar mereu posibil printr-o și mai mare abundență. Tot ceea ce nu poți realiza astăzi, vei putea realiza mâine, Progresul este continuu, toate îmbunătățirile sunt posibile. Omul are o sete și o foame de nestins, dar prin consumism, care îi oferă tot mai multe, își poate amăgi această foame și sete, poate să le mențină la nivelul nevoilor terestre.
O consecință a acestor trăsături consumiste ale societății noastre este chipul moral pe care îl iau oamenii. Un om care este permanent stimulat senzorial, care are ca principală grijă acumularea de bunuri, obținerea stării de bine pentru sine însuși, este destul de puțin capabil de compasiune, generozitate, sacrificiu. Aceste lipsuri ale oamenilor de azi nu trebuie văzute ca însușiri personale, cu toate că sunt și asta, ci ca niște consecințe ale societății consumeriste în care trăim, și căreia avem tot mai puține resurse interioare ca să ne opunem. Astfel de oameni par să fie descriși de apostolul Pavel: „oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, huli­tori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dra­goste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, trada­tori, necuviinciosi, ingamfati, iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei". (Timotei 3, 2-5)
Între a avea și a fi societatea noastră preferă a avea, dar acesta exprimă numai ceea ce este exterior, ceea ce mă poate forma sau deforma, dar care nu are ființă în sine. Consumerismul își propune mereu să ofere câte ceva, prin care ajunge să îl înlocuiască pe a fi.

Care ar fi soluția la consumerismul care ne consumă ființa? Trebuie să înțelegem că trăim în plin consumerism, este mediul în care respirăm, avem toate beneficiile lui. Ar fi greu să îl respingem fără să fim ipocriți, atâta timp cât beneficiem din plin de avantajele pe care ni le oferă. Cei mai mulți oameni se simt bine (sau dau permanent impresia asta) fără să vadă cerul de deasupra lor. Cum să fie următorul gadget, ce caracteristici îmbunătățite să aibă aspiratorul pe care vrea să-l cumpere la reducerea de black friday, unde să meargă în următoarea vacanță, cum să facă să aibă mai mulți bani ca să-și schimbe mașina cu modelul nou apărut, par întrebări suficiente ca să îi țină ocupați de dimineața devreme până seara târziu și de la tinerețe până la bătrânețe. Își doresc tot ce poate fi mai bun pe lumea asta, prelungirea ei cât mai mult (medicina face minuni), iar restul nu mai contează.
După ei sunt cei care adaugă unei vieți centrată pe împlinirea poftelor și o dimensiune creștină, „avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei”. Aceștia sunt mai periculoși decât primii, care acceptă simplu secularizarea. Poate pe cei care caută doar bunurile lumii acesteia îi mai poate scoate din starea lor vreun eveniment grav. Pe cei care însă cred că deja sunt pe calea credinței nu-i mai poate scoate nimic. Cred că mulți credincioși din preajma mea sunt astfel, dar, în primul rând, mă suspectez pe mine însumi de asemenea practici, de aceea o auto-chestionare serioasă este cel mai bun exercițiu pe care-l pot face, și pe care pot să-l recomand oricui. Un creștinism de suprafață este cel mai mare dușman al credinței adevărate. Ce putem face? În pauzele scurte, în care putem evada din îmbietoarea societate de consum, să cercetăm duhurile, să vedem cui aparținem, să ne rugăm să putem evada, să putem privi, cu încredere, cerul.