Ulise și sirenele

Cultura de azi

Au trecut 30 de ani de la schimbările din 1989, iar lumea este atât de diferită de cum era în acel timp, încât cu greu am recunoaște câte ceva dacă am fi transportați brusc dintr-un moment în altul. Cu siguranță oamenii atunci erau un pic mai idealiști și mai naivi decât cei de azi, nu erau atât de versați și de siguri pe ceea ce doreau să fie și să cunoască. Nu că atunci erau mai buni și acum sunt mai răi, dar atunci erau alte concepte prin care ne raportăm la realitate, la politică și cultură. Atunci puteai citi o carte pentru că îți plăcea, nu aveai nevoie să fii motivat de cineva ca să o faci.

Pentru mine primii ani de după 90 au coincis cu formarea mea în adolescență și prima tinerețe, când am putut să descopăr, prin puzderia de cărți și publicații apărute atunci, pe mari interbelici, Eliade, Noica, Cioran, Ionesco, Nae Ionescu, Vulcănescu, câte ceva despre mișcarea legionară sau filozofi clasici despre care se vorbea puțin la noi. Tot atunci au apărut primele manifestări ale religiei în spațiul public, conferințe la care părintele Galeriu făcea săli arhipline, și când ortodoxia, despre care oamenii știau foarte puține căci nu îi învățasem nimeni din comunism, era primită cu deschidere inclusiv de atei și indiferenți religioși. Era o perioadă de efervescență, romantică și naivă, în care luam contact cu toate minunile culturale pe care comunismul le cenzurase cu mare atenție.

Cum se petreceau lucrurile înainte? Citeai o carte, vorbeai cu prietenii despre ea la o bere, încercai să îți explici lumea și tot ceea ce mai ținea de ea cu mijloacele pe care le aveai la dispoziție. Atunci citeai din plăcere, pentru bucuria pe care ți-o oferă lectura, iar dacă prin asta îți îmbunătățeai cultura, sau dobândeai alte competențe (termenul nu era folosit pe atunci) era ca o consecință colaterală. 

Acum lucrurile nu mai sunt lăsate așa, la voia întâmplării sau a pasiunii. Nu mai poți să citești ca un act gratuit care își găsește scopul în el însuși sau în explicațiile pe care le găsești lumii. Acum totul ți se livrează pe bază de competențe, cu o aplicabilitate clară. Înveți chestia x pentru a putea să faci acțiunea y. 

Înainte viața ta se orienta în jurul cărții, a mentorului cultural sau a maestrului. Așteptai, cu răbdare, să fii format, să ajungi să înțelegi în urma unui proces serios, întins pe durata a multor ani. Iar rezultatul era că, la vârsta maturității, ajungi să fii mai înțelept, și trăiai cu această satisfacție, încercând să fii efectiv un înțelept.

Astăzi o asemenea viziune pare, cum spuneam înainte, naivă, anacronică, lipsită de conținut. Tot ceea ce vrei să știi îți este livrat pragmatic,urmărind dezvoltarea unor capacități care să te ajute să îți îmbunătățești performanțele sau a unor diplome pe baza cărora să avansezi în carieră. Cunoașterea nu mai este dorință și plăcere, devine act de însușire a unor cunoștințe care îți oferă competențe prin care să îți îmbunătățești situația. Lucrurile sunt puse într-o formă foarte atractivă, iar dacă vrei să oferi o carte fără să ai marketingul adecvat, ca să o promovezi ești, din start, sortit eșecului.

Înainte vreme, inclusiv în timpul comunismului, când era un act subversiv, educația însemna gândire în jurul marilor cărți, sun îndrumarea, atunci când aveai norocul să îi întâlnești, a maeștrilor spirituali. Omul se dedica cunoașterii. Acum el este unicul centru, cunoașterea care îi este livrată este în așa fel ambalată încât să îi servească nevoile de dezvoltare personală, sau măcar să dea impresia că urmărește asta. 

Cele mai multe programe de formare nu furnizează cultură, ci te învață cum să vinzi mai bine, cum să rezolvi conflictele, cum să te comporți în situații dificile, și acestea sunt cam tot ce primește ca formare angajatul român cu studii superioare, activ și dornic de dezvoltare personală. Asemenea cursuri se adresează angajaților de nivel middle management, care doresc să câștige mai mult la serviciu, și au și bani să plătească cursuri. Un titlu tipic pentru ceea ce se întâmplă acum este: "scapa de ședințele plictisitoare în cinci pași". Dar nu doar în economie. Multe sunt pe teme psihologice, pentru că psihologia este preocupare pentru suflet, pe care îl reducem la manifestările lui care pot fi obiectivate. Astfel că există o mulțime de seminarii despre cum să te eliberezi de anxietate, de depresie, de teamă.

Aceste forme de cultură de astăzi pleacă de la premisa corectă că omul este o ființă mereu nemulțumită. Nu își găsește locul pe pământ, mereu are ceva de lucrat, de îmbunătățit. De aceea, atunci când îi prezinți oportunitatea de a face mai bine ceea ce face acum, sau să aibă o stare de spirit mai bună, sau să câștige mai mulți bani, va fi gata să plătească pentru a le obține. 

În sistemul clasic, există o anumită căldură umană și o raportare modestă la marile cărți ale lumii și la cunoașterea pe care vrei să o dobândești. Acum, este pus în centru omul cu nevoile și neputințele lui, împreună cu promisiunea că i se va spune ceva care îi va spori performanța, mulțumirea, fericirea în ultimă instanță. Înainte vreme citeai Frații Karamazov și, poate, înțelegeai câte ceva despre viața omului. Nici acum nu este interzisă lectura de plăcere, dar nu mai este la modă, rămâne apanajul unei minorități, acum este mult mai simplu să oferi manuale de utilizare. Frații Karamazov este mult prea lung, iar noi nu mai avem timp de pierdut. Dar învățătura de acolo nu se pierde definitiv: ea poate fi livrată în câteva pilule, pe scurt, cu liniuțe de la capăt, și toată lumea va învăța ce trebuie să facă pentru a fi mai fericită. Este ca atunci când primești un manual de utilizare, sau mai multe în funcție de preocupările personale, în loc să descoperi tu însuți cum funcționează lumea. Parcă totul trebuie să fie motivațional, chiar dacă nu se revendică explicit astfel. De parcă întreaga cultură de azi s-ar adresa unui client narcisist, care poate fi interesat de un act cultural numai dacă i se oferă și niște avantaje clare și cuantificabile.

Poate să nu ne placă lumea în care locuim, dar ea are un spirit al ei care se impregnează în toți cei ce trăim, indiferent că suntem de acord cu el sau nu. Toți suntem într-un fel sau altul pragmatici, orientați spre rezultate, ne aflăm în centrul universului pentru că acolo suntem puși de ceilalți.