„Vinde tot ce ai!”

Porunca dată de Hristos dregătorului bogat, du-te, vinde tot ce ai, ia-ți crucea și urmează mie (Marcu 10, 21), are un radicalism care ne sperie puțin. Dacă încercăm să gândim și să ne dăm seama ce este un creștin, ne dăm seama că aceasta este starea pe care ar trebui să o aibă un credincios. Dumnezeu reprezintă toate în toți, te poți dispensa de întreaga lume, ba chiar trebuie să o faci, ca să fii în preajma Lui, a singurului care contează. În același fel ni se vorbește în parabola despre împărăția cerurilor, în care negustorul își vinde toate averile, pentru a căuta mărgăritarul de mult preț. Însă, atunci când te gândești ce ar însemna să renunți la toate, îți dai seama că este foarte greu spre imposibil. Ne simțim atrași de lume, ne place în ea, unele plăceri sunt vinovate, altele firești, dar toate împreună alcătuiesc un întreg pe care ne e tare greu să-l părăsim. Dar, chiar dacă nu suntem capabili de acest pas decisiv, de a renunța la toate bunurile care ne aparțin, tot merită să discutăm despre renunțare, care este un mod complet de a fi creștin, chiar dacă puțini ne putem apropia, căci nu numărul este important aici. Rămâne să ne măsurăm gradul de creștinare al propriei ființe, prin raportare la cât de mult mă pot desprinde de bunurile care îmi aparțin sau pe care tânjesc să le am.
Mai întâi, recunoaștem că există și persoane care realizează acest ideal: călugării. O foarte mare parte a literaturii religioase ține să ne liniștească: te poți mântui și în lume, te poți pierde și în mănăstire, există două căi, ai o cruce de purtat și în lume și în mănăstire. Totuși, cinstit vorbind, trebuie să recunoaștem că doar acei foarte puțini care fac pasul spre călugărie, neavând alte motive decât căutarea lui Dumnezeu, se apropie de modelul creștin, față de marea gloată umană, în rândul căreia sunt la loc de frunte, care preferă să rămână în lume. Desigur, să fii călugăr nu înseamnă că ai ajuns deja sfânt, că nu te mai pot atrage ispitele pământești, dar deja duci lupta cu ispitele la un alt nivel. Călugării sunt singurii care realizează cerința de a fi integral creștini. Numai că, și poate privim cu mirare asta, Dumnezeu nu ne cere să fim integral creștini. Astfel că, este falsă cerința celor care spun că dacă nu renunți la toate bunurile pământești pe care le ai, nu poți fi credincios.
Așa cum este firesc, înțelegem cele spuse în Evanghelie în contextul în care au fost spuse. La Hristos vine un tânăr dregător bogat, care împlinea poruncile, și care dorea să fie desăvârșit. Să ne amintim că Hristos a privit cu drag la el, așa nedesăvârșit cum era. Porunca să vândă tot ce avea (de fapt nu e poruncă, nu e obligatorie, e o invitație la realizarea deplină de sine) este adresată personal cuiva care deja îndeplinește poruncile și vrea să facă mai mult. Prin comparație, atunci când a vorbit mulțimilor, de pildă în predica de pe munte, nu a cerut o asemenea renunțare radicală la bunuri. Nici între cele zece porunci ale Vechiului Testament, adresate întregului popor, nu se menționează renunțarea la tot avutul propriu. Așa că, să vinzi tot ce ai rămâne pe o alegere pe care, după învățătura Bibliei, puțini sunt capabili să o facă, de aceea către puțini este adresată. Dar, cu realism duhovnicesc, cei ce nu sunt în stare de renunțare, să se considere parte a turmei cuvântătoare, care își va găsi mântuirea doar prin mila lui Dumnezeu, pentru că puterile proprii îi lipsesc.
Prin urmare, renunțarea la bunurile proprii este apanajul câtorva, și să ne ferim de ispita de a ne crede mai mult decât suntem. Sfantul Paisie Aghioritul, recent canonizat, povestea despre cineva care a luat în serios această poruncă, a vândut toată partea lui de moștenire și a împărțit-o săracilor, iar apoi stătea și aștepta să vină Dumnezeu să îl hrănească, așa ca pe păsările cerului. Văzând că nu se întâmplă nimic, s-a supărat și a început să spună că Dumnezeu nu își ține promisiunile. Asta înseamnă că dacă nu ești suficient de matur duhovnicește, chiar dacă îndeplinești poruncile grele, vei da greș. Să-și păstreze fiecare măsura proprie, să-și atingă limitele bunătății dar, în primul rând, să știe care sunt acele limite.
Totuși, să ne gândim puțin, de ce este atât de greu să renunțăm la bunuri? Iar răspunsul scurt este că ne temem de moarte, iar bunurile pe care le avem ne asigură viața și confortul necesar ca să trăim. Deficiența vieții este fals compensată de abundența bunurilor. Omul este o ființă biologică, are nevoie de materie ca să poată trăi. În filozofia marxistă care se preda până în 1989, se spunea că la baza universului se află materia, care este infinită și eternă, iar conștiința este o formă superioară de organizare a materiei. Se pleca de la premisa că omul are nevoie de hrană și de toate celelalte ca să poată trăi, iar materia este ceea ce îi oferă suport vieții. E firesc să ținem la ceea ce ne ține în viață. În același timp, din punct de vedere creștin, omul este deja mort, încă de la căderea în păcat. Doar milostivirea lui Dumnezeu, care nu lasă să cadă făptura mâinilor Lui, ne permite să amânăm moartea prin adaosul de materie care este hrana. Dar această existență biologică, în lumea căzută, în haine de piele, poate oferi deschiderea către viața duhovnicească, prin care devenim vii și nemuritori.
Prin urmare, prin reticența noastră de a renunța la bunuri se vădește condiția precară existențial în care ne aflăm după cădere. Prin renunțare la bunurile proprii mă pun în pericol pe mine însumi sau, măcar, în loc să fiu pe picioarele mele, autonom prin ceea ce posed, mă las la mila celorlalți, ceea ce mă pune într-o situație neplăcută.
Atunci când conștientizez că nu pot să dau săracilor tot ceea ce am, pot să trag două concluzii. Prima este aceea că, oricât de spiritual mă cred eu că aș fi, sunt totuși dependent de materie, adică viața mea se întreține cu ajutorul unor organisme moarte, animale și vegetale, pe care le mănânc. Iar a doua concluzie este că îmi păstrez în mine cel puțin o urmă de egoism, prin faptul că vreau să dețin ceva. De aceea, pot stabili un lucru cert: nu pot fi viu și să nu fiu egoist. Iar legat de asta, vreau să mă refer la ipocrizia pe care o văd destul de des a acelora care pretind altora să facă mai multe donații, să dea mai mult celor aflați în nevoie. Până la urmă, într-o situație dificilă existențial, adică aflat sub spectrul morții, pe care încerc să o amân cât mai mult, mă aflu și eu și cel care are palate, mașini scumpe și milioane de euro în cont.
Dacă ne gândim bine și vedem cum se petrec lucrurile dintotdeauna pe pământ, condiția naturală a omului este să posede ceva. În lipsa posesiunii nu s-ar putea face familii, nu s-ar putea crește copii, nu ar exista cultură și civilizație. Gândiți-vă că dacă toți oamenii și-ar fi dat întotdeauna surplusul către săraci, nu ar fi existat si oameni care și-au luat răgaz pentru a gândi și scrie, de a picta, sculpta sau proiecta cetăți sau temple, nu ar fi existat monumentele istorice pe care le avem. Toți ceea ce s-a construit în istoria umanității, și a rămas în istoria culturii și civilizației umane, a fost pentru că au existat oameni care au ales să construiască dintr-un surplus pe care îl aveau. Cei care au ales să renunțe la bunuri au putut s-o facă pentru că marea majoritate a oamenilor au preferat să-și păstreze avutul propriu, ceea ce a permis menținerea unei civilizații stabile, coerente, care i-a putut primi și pe cei puțini care au preferat să renunțe.
Condiția noastră obișnuită este aceea de a poseda bunuri, și de a ne folosi de ele cu moderația cuvenită. În pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, vina nu era aceea că nu a oferit toată producția celorlalți, ci că nu a oferit nimic, a găsit în surplus doar un prilej de trai îmbelșugat, egoist, în care nu-l are în vedere pe aproapele aflat în nevoie. Posedarea de bunuri se face prilej de egoism, dacă mă închid în ele, sau de deschidere, dacă ofer din surplusul meu.
Putem facem diverse acte de milostenie, pentru săraci, bolnavi, aflați în închisori sau pentru cauzele în care credem și pe care vrem să le promovăm. Dar condiția cu care facem aceste oferte este să nu ne pună în pericol confortul propriu și al celor care mai depind de noi. Suntem milostivi cu măsură. Problema noastră nu este atât să nu deținem nimic, este practic imposibil, cât să nu ne legăm de ceea ce deținem. Până la urmă nici chiar călugării nu îndeplinesc cum trebuie această condiție. Se povestește că odată, un nebun pentru Hristos, i-a aruncat starețului său în foc o pereche de cizme, o carte și o pătură. Starețul a fost foarte supărat din cauza faptei nebunului. Acesta însă i-a a explicat că acele obiecte erau foarte periculoase, deoarece se atașa se excesiv de mult de ele. Se pot referi și la noi aceste cuvinte. Fiecare se atașează de câte ceva, o haină, un obiect vechi, o cutie cu poze din copilărie. Să fim atenți așadar și la aceste dependențe, ca să nu mai vorbim de cele foarte recente, telefoane mobile și alte gadgeturi, unde dependența se instalează extrem de ușor, și foarte greu mai reușim să mai scăpăm.
Nu este nevoie să fim bogați ca să fim lacomi sau dependenți de materie. Ne putem îndepărta de acestea nu prințul exercițiu ascetic de abținere, repetat mereu, cât prin gândul la oameni și la Dumnezeu. În măsura în care îți pasă de oameni, iar aceasta este o consecință directă a poruncii supreme a iubirii, nu poți să rămâi insensibil la problemele lor. Sigur, nu le oferi tot ce ai, ci cu măsură și având mereu grijă să rămână suficient pentru tine, dar măcar să ai în vedere că aproapele a tău are nevoie, la fel ca tine, de ajutor. Această condiție obișnuită a omului care oferă ceva, dar aproape niciodată prea mult, trebuie să ne rămână mereu în minte. Atunci când suntem creștini, ne citim destul de bine datoriile pe care le avem, atât în ceea ce privește mersul la biserică cât și viața personală. Odată ce le îndeplinim cu regularitate, putem fi în situația fariseului care se laudă cu ceea ce a făcut, este mulțumit de sine și merge mai departe liniștit. În schimb, vameșul era conștient de toate lipsurile sale. Această stare este mult mai potrivită omului care, credincios fiind, știe că nu face tot ce s-ar putea face pentru a se mântui. Conștiința că nu poți să oferi tot ceea ce ai nu te îndreaptă acuzator către cei care nu oferă nici ei, în ciuda bogăției în care se scaldă, ci către propria neputință, cu care încă mai ai de lucrat.
În concluzie, observăm că între cele zece porunci din Vechiul Testament nu este și aceea de a vinde tot ce ai, iar între fericirile din Noul Testament nu este aceea de a fi sărac lipit pământului. În Vechiul Testament este suficient să te mulțumești cu ceea ce ai și să nu râvnești la proprietatea sau femeia altuia, adică să fii cinstit și corect. În Noul Testament se face un pas înainte, este cinstită sărăcia cu duhul, căci aceasta duce la smerenie, sunt fericiți cei ce pătimesc și însetează de dreptate sau cei care aduc pacea între oameni. Condiția sărăciei nu este pusă. Așa că grija noastră majoră nu trebuie să fie să nu deținem nimic, ci să nu ne împovăreze ceea ce avem.