Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul
În fiecare an la 29 august este sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Este oarecum dificil să asociezi termenul sărbătoare cu ziua în care s-a făcut o crimă, căci despre asta este vorba. E sărbătoare totuși, pentru că sfinții sunt cinstiți după data morții pământești, care este și data nașterii în ceruri când, în apropierea Tatălui, se pot ruga pentru noi. Fiind însă o crimă, este o zi de post și reculegere. Să vedem ce s-a întâmplat atunci, după cum este descris evenimentul în Noul testament. Era ziua de naștere a lui Irod. Regele a făcut o petrecere mare, a chemat șefii armatei, ai administrației, notabilitățile regatului și toate persoanele importante, ca să mănânce, să bea și să de distreze împreună. Aici îmi aduc aminte, ca o paranteză, că și voievozii noștri din vechime, ca Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș făceau petreceri cu marii boieri, în cursul cărora își aminteau că sunt și trădători de față, și harș, îi scurtau de cap pe cei vinovați, după care gașca se spărgea, mergea fiecare la casa lui, cu gândul că data viitoare vor fi mai prudenți. Dar singura legătură este că unele petreceri regale se sfârșeau cu omoruri, motivația este complet diferită.
Să revenim. În timpul petrecerii, apare Salomeea, fiica Irodiadei. Aceasta are un dans lasciv, care îl farmecă pe regele Irod. Amețit de băutură, regele îi promite că îi va da orice, până la jumătate din împărăție, pentru dansul pe care îl făcuse. Numai un om beat putea să promită așa ceva, și numai un om trufaș și prost putea să țină promisiunea făcută în aceste condiții. Salomeea, ca o fiică ascultătoare, o întreabă pe mama sa, iar aceasta, fără ezitare, o pune pe fiică să ceară pe o tavă capul lui Ioan Botezătorul. Regele se întristează în fața unei asemenea cereri. Chiar dacă îl arestase pe profet de gura nevestei, avea respect pentru el, și-ar fi dorit să-și facă timp să-l asculte mai pe îndelete când va avea vreun moment de răgaz. Ar vrea să dea înapoi, să își retragă cuvântul, dar este, gândește el, un om de onoare. Aflat în fața celor mai importanți oameni din regatul său, ca să nu pară neserios, dă porunca uciderii lui Ioan. În sala ospățului este adus capul profetului. Plăcerea erotică de mai înainte capătă gust de crimă acum. Invitații se retrag în tăcere, cu teamă.
Ioan era o persoană de o asceză exemplară, trăia în pustiu, departe de comoditatea pe care ar fi putut-o avea între oameni, hainele lui erau aspre, din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste și cu miere sălbatică. Asta înseamnă că era un om pe care nu îl puteau convinge să renunțe la ideile proprii nici banii, nici amenințările, nici promisiunea unor onoruri, nici regii, nici oricine altcineva pe lume.
Soarta acestui mare postitor a depins de un rege petrecăreț și o femeie infidelă. Regele Irod o lăsase pe soția lui și o luase pe Irodiada, soția fratelui său Filip. Probabil că mulți oameni îl condamnau pe ascuns, dar numai Ioan Botezătorul a avut curajul să îi spună deschis că nu este moral ceea ce face. Din acest curaj al lui a rezultat ura Irodiadei, care nu suporta ca adevărul să îi fie spus în față.
Ar trebui să învățăm ceva de aici. De la lrod, că trebuie să avem o măsură în petrecerile noastre, să nu ne lăsăm amăgiți de băutură, că ai putea lua hotărâri care te vor durea mai târziu. De la Irodiada, că atunci când ducem o viață imorală, să acceptăm criticile celor care ne văd așa cum suntem, să nu căutăm să reducem la tăcere criticile, crezând că ne vom simți bine dacă îi vom ucide pe cei care ne spun adevărul în față. Bine, ar trebui să avem o viață morală, dar dacă, oameni fiind, avem scăderile noastre, măcar să acceptăm criticile care ni se fac.
Ioan Botezătorul este inflexibil. Probabil că a avut prin preajmă, printre discipoli, sfătuitori care îi spuneau să o lase mai moale, era suficient să îi certe pe oamenii de rând, ne amintim că pe cei care veneau la el îi numea fii de năpârci, care caută să scape de pedeapsa viitoare, și le cerei o căință sinceră și puternică, pentru a mai putea fi salvați. În privința acuzelor către familia regală, să fi fost și el mai îngăduitor, mai ales că vorbele lui puteau să fie interpretate ca o ingerință nepermisă a factorului religios în politică. Ioan, om aspru cu sine, corect cu ceilalți, cu principii ferme, nu acceptă nici un fel de tranzacții. Rămâne ferm pe poziție, indiferent ce consecințe va suporta.
Suntem obișnuiți să fim mai flexibili, să negociem în limite, credem noi, rezonabile, să acceptăm compromisuri de dragul avantajelor pe care le putem obține, sau măcar de frica de a nu pierde ceea ce avem deja. Putem să ne exprimăm liber opiniile, ba chiar și exigența față de scăderile morale ale celor ce ne conduc, dar dacă am fi în fața riscului de a ne pierde libertatea, poate chiar viața, nu știu câți am mai rămâne consecvenți cu pozițiile noastre. Nu avem atitudinea necruțătoare a lui Ioan Botezătorul, și ne găsim multiple justificări pentru comportamentul nostru.
Ne amintim însă că cei care își păstrează integritatea morală au parte de cinstea cuvenită de la Dumnezeu, dar de la oameni numai după ce mor (căci vii sunt personaje incomode pentru aproape toți). Sunt puține exemple, căci sfinții sunt rari, la români ne gândim la martirii închisorilor, cei care nu au făcut pactul cu Securitatea, cu regimul comunist, care nu au acceptat reeducarea, nu au semnat nici macar de formă vreun angajament. În închisorile comuniste au fost băgați sute de mii de români, dar majoritatea, când au ieșit, au căutat să se integreze social, să fie reabilitați, să ducă o viață normală, să-și dea măsura talentului propriu. Or, ca să faci aceste lucruri absolut firești, erai nevoit să accepți compromisuri. Nu neapărat mari, de genul de a deveni informator al Securității comuniste, ci, de exemplu, de a scrie câteva rânduri de complezență la adresa conducerii partidului și a țării, ca să se știe că nu mai ești un element periculos pentru orânduirea de stat. Nici măcar asta nu au vrut. Sunt oameni care nu au acceptat nici măcar acest compromis minim, chiar dacă au plătit scump această îndârjire. Unii n-au apucat să mai iasă din închisoare, ca Valeriu Gafencu sau Costache Oprișan. Alții, cum este Ioan Ianolide, au reușit să supraviețuiască, dar având vieți total neînsemnate, ocupând posturi foarte mărunte. Nefăcând niciun fel de pact cu regimul, nu au fost prețuiți la adevărata lor valoare, au fost permanent marginalizați. Ne-au rămas de la ei mărturiile celor care i-au cunoscut și, uneori, câte un manuscris în care și-au scris gândurile. Prețuirea vine de la urmași, le apreciem statura morală, chiar dacă prin ea se vede mult mai puternic neputința noastră de a fi la același nivel. Acești oameni intransigenți moral, pe majoritatea poate nu îi știm deloc, sunt din tagma sfântului Ioan Botezătorul. Să ne amintim că numai despre el a spus Mântuitorul că este cel mai mare dintre cei născuți din femeie.
Să revenim. În timpul petrecerii, apare Salomeea, fiica Irodiadei. Aceasta are un dans lasciv, care îl farmecă pe regele Irod. Amețit de băutură, regele îi promite că îi va da orice, până la jumătate din împărăție, pentru dansul pe care îl făcuse. Numai un om beat putea să promită așa ceva, și numai un om trufaș și prost putea să țină promisiunea făcută în aceste condiții. Salomeea, ca o fiică ascultătoare, o întreabă pe mama sa, iar aceasta, fără ezitare, o pune pe fiică să ceară pe o tavă capul lui Ioan Botezătorul. Regele se întristează în fața unei asemenea cereri. Chiar dacă îl arestase pe profet de gura nevestei, avea respect pentru el, și-ar fi dorit să-și facă timp să-l asculte mai pe îndelete când va avea vreun moment de răgaz. Ar vrea să dea înapoi, să își retragă cuvântul, dar este, gândește el, un om de onoare. Aflat în fața celor mai importanți oameni din regatul său, ca să nu pară neserios, dă porunca uciderii lui Ioan. În sala ospățului este adus capul profetului. Plăcerea erotică de mai înainte capătă gust de crimă acum. Invitații se retrag în tăcere, cu teamă.
Ioan era o persoană de o asceză exemplară, trăia în pustiu, departe de comoditatea pe care ar fi putut-o avea între oameni, hainele lui erau aspre, din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste și cu miere sălbatică. Asta înseamnă că era un om pe care nu îl puteau convinge să renunțe la ideile proprii nici banii, nici amenințările, nici promisiunea unor onoruri, nici regii, nici oricine altcineva pe lume.
Soarta acestui mare postitor a depins de un rege petrecăreț și o femeie infidelă. Regele Irod o lăsase pe soția lui și o luase pe Irodiada, soția fratelui său Filip. Probabil că mulți oameni îl condamnau pe ascuns, dar numai Ioan Botezătorul a avut curajul să îi spună deschis că nu este moral ceea ce face. Din acest curaj al lui a rezultat ura Irodiadei, care nu suporta ca adevărul să îi fie spus în față.
Ar trebui să învățăm ceva de aici. De la lrod, că trebuie să avem o măsură în petrecerile noastre, să nu ne lăsăm amăgiți de băutură, că ai putea lua hotărâri care te vor durea mai târziu. De la Irodiada, că atunci când ducem o viață imorală, să acceptăm criticile celor care ne văd așa cum suntem, să nu căutăm să reducem la tăcere criticile, crezând că ne vom simți bine dacă îi vom ucide pe cei care ne spun adevărul în față. Bine, ar trebui să avem o viață morală, dar dacă, oameni fiind, avem scăderile noastre, măcar să acceptăm criticile care ni se fac.
Ioan Botezătorul este inflexibil. Probabil că a avut prin preajmă, printre discipoli, sfătuitori care îi spuneau să o lase mai moale, era suficient să îi certe pe oamenii de rând, ne amintim că pe cei care veneau la el îi numea fii de năpârci, care caută să scape de pedeapsa viitoare, și le cerei o căință sinceră și puternică, pentru a mai putea fi salvați. În privința acuzelor către familia regală, să fi fost și el mai îngăduitor, mai ales că vorbele lui puteau să fie interpretate ca o ingerință nepermisă a factorului religios în politică. Ioan, om aspru cu sine, corect cu ceilalți, cu principii ferme, nu acceptă nici un fel de tranzacții. Rămâne ferm pe poziție, indiferent ce consecințe va suporta.
Suntem obișnuiți să fim mai flexibili, să negociem în limite, credem noi, rezonabile, să acceptăm compromisuri de dragul avantajelor pe care le putem obține, sau măcar de frica de a nu pierde ceea ce avem deja. Putem să ne exprimăm liber opiniile, ba chiar și exigența față de scăderile morale ale celor ce ne conduc, dar dacă am fi în fața riscului de a ne pierde libertatea, poate chiar viața, nu știu câți am mai rămâne consecvenți cu pozițiile noastre. Nu avem atitudinea necruțătoare a lui Ioan Botezătorul, și ne găsim multiple justificări pentru comportamentul nostru.
Ne amintim însă că cei care își păstrează integritatea morală au parte de cinstea cuvenită de la Dumnezeu, dar de la oameni numai după ce mor (căci vii sunt personaje incomode pentru aproape toți). Sunt puține exemple, căci sfinții sunt rari, la români ne gândim la martirii închisorilor, cei care nu au făcut pactul cu Securitatea, cu regimul comunist, care nu au acceptat reeducarea, nu au semnat nici macar de formă vreun angajament. În închisorile comuniste au fost băgați sute de mii de români, dar majoritatea, când au ieșit, au căutat să se integreze social, să fie reabilitați, să ducă o viață normală, să-și dea măsura talentului propriu. Or, ca să faci aceste lucruri absolut firești, erai nevoit să accepți compromisuri. Nu neapărat mari, de genul de a deveni informator al Securității comuniste, ci, de exemplu, de a scrie câteva rânduri de complezență la adresa conducerii partidului și a țării, ca să se știe că nu mai ești un element periculos pentru orânduirea de stat. Nici măcar asta nu au vrut. Sunt oameni care nu au acceptat nici măcar acest compromis minim, chiar dacă au plătit scump această îndârjire. Unii n-au apucat să mai iasă din închisoare, ca Valeriu Gafencu sau Costache Oprișan. Alții, cum este Ioan Ianolide, au reușit să supraviețuiască, dar având vieți total neînsemnate, ocupând posturi foarte mărunte. Nefăcând niciun fel de pact cu regimul, nu au fost prețuiți la adevărata lor valoare, au fost permanent marginalizați. Ne-au rămas de la ei mărturiile celor care i-au cunoscut și, uneori, câte un manuscris în care și-au scris gândurile. Prețuirea vine de la urmași, le apreciem statura morală, chiar dacă prin ea se vede mult mai puternic neputința noastră de a fi la același nivel. Acești oameni intransigenți moral, pe majoritatea poate nu îi știm deloc, sunt din tagma sfântului Ioan Botezătorul. Să ne amintim că numai despre el a spus Mântuitorul că este cel mai mare dintre cei născuți din femeie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu