Reinterpretarea reeducării
Cred că va trebui să ne obișnuim cu „cercetători științifici” care neagă suferința celor ce au suferit sub comuniști, sau o consideră meritată, dar mai ales cu susținătorii lor. Cred că e bine să existe discuții libere, și orice părere merită să apară în spațiul public, preferabil bine argumentată. Demersul lui Mihai Demetriade, susținut de Mădălin Hodor, aplaudat de Vladimir Tismăneanu își are rostul lui, căci în măsura în care susții că sistemul comunist a fost unul criminal și ilegitim trebuie să poți să aduci argumente în fața celor care susțin, de pildă, că la închisoarea Pitești a fost o reglare de conturi între legionari.
Trăim într-un regim de fanatizare, argumentele se aud tot mai rar, și oricum nu au valoare în fața luărilor de poziție tari, care abundă în invective, în aruncarea de acuzații, care încearcă anihilarea adversarului, nu combaterea argumentelor lui cu probe. În asemenea condiții o poziție chiar fermă, dar prezentată calm, căutând fapte care să probeze cele spuse, e extrem de rară, și oricum nu ar părea să aibă cineva nevoie de ea. Trăim un timp al combativității, în care a devenit mult mai important să-ți exprimi poziția într-un mod puternic, fără să înțelegi și fără să-ți pese ce vrea adversarul tău, nevrând decât să-l distrugi.
Domnul Demetriade pretinde că este istoric și că lucrează științific, iar cei care-l atacă nu i-au citit studiul. Bun, să vedem ce susține: domnia sa afirmă că nu este nimic excepțional în suferința celor din închisoarea Pitești, adică relativizează ceea ce s-a întâmplat acolo, nici măcar termenul de „experiment” nu e potrivit, ne zice el. Până la urmă, conform propriilor declarații de pe facebook, Demetriade susține că „memoria fascismului totalitar a devenit pentru mulți singura memorie atașantă. Pentru că deținuții legionari au reușit să captureze, să fagociteze militantismul "breslei"”. Ce se poate înțelege de aici: oricine susține că la Pitești au fost suferințe de neînchipuit lansează un mesaj legionar, care nu poate fi luat în seama, și nici nu se cade să avem vreo minimă simpatie cu cei care au suferit. Îmi amintesc de câțiva „legionari” care au scris despre atrocitățile de acolo: Virgil Ierunca, Paul Goma, Francois Furet, Alexandr Soljenitin. Dar mai observ și o similitudine de poziții: comuniștii își justificau mereu poziția prin atitudinea față de legionari. Cum era cineva care nu le convenea, cum era făcut legionar, și atunci tot ce făceai împotriva lui era justificat. Legionarul era un fel de subom față de care era permis orice: puteai să-l bați, să-l schingiuești, să pui orice minciună pe seama lui, chiar să îl omori, nu conta. Atunci când despre atrocitățile petrecute la Pitești s-a auzit și în Occident, explicația dată de comuniști a fost aceeași pe care ne-o oferă studiul temeinic al domnului Mihai Demetriade: s-au chinuit legionarii între ei, că așa sunt ei, violenți, primitivi, se răzbună unul pe altul. Cred că domnul istoric a făcut multe eforturi ca să ajungă, în mod independent, la o concluzie asemănătoare cu a securității comuniste, studiul lui de 170 de pagini stă mărturie.
Domnul Demetriade stă de vorbă pe facebook cu Cătălin Cioabă, care îi atrage atenția, în modul cel mai elegant cu putință, că afirmă o teză care rescrie tot ce s-a scris pe tema fenomenul Pitești, reducând totul la o răfuială între legionari, la care Demetriade răspunde că termenul de „reeducare” a fost supraevaluat, nu s-a petrecut nimic deosebit de alte închisori, și că situația a fost complexă (uau, nu mă așteptam ca un fenomen întins pe zeci de ani, cu sute de mii de victime să fie complex).
Și, mai spune textual: „Dar securitatea mai spune ceva, și aici chiar nu greșește: că deținuții au inventat scenografia torturii, ei au propus teatrul sadic, pașii ororii, metodica sângeroasă. Nu gardienii, nu contrainformațiile. Uneori, deși asta iar (sic!) va enerva pe mulți, securitatea nu mințea.” În această frază avem spus clar, fără nuanțe sau alte subtilități interpretative poziția lui Demetriade: poziția Securității , care afirma că ororile au fost propuse și produse de deținuți, fără participarea gardienilor sau a securității, a fost corectă. Sine ira et studio, asta e poziția individului, de aici trebuie plecat în cercetările viitoare.
Trăim într-un regim de fanatizare, argumentele se aud tot mai rar, și oricum nu au valoare în fața luărilor de poziție tari, care abundă în invective, în aruncarea de acuzații, care încearcă anihilarea adversarului, nu combaterea argumentelor lui cu probe. În asemenea condiții o poziție chiar fermă, dar prezentată calm, căutând fapte care să probeze cele spuse, e extrem de rară, și oricum nu ar părea să aibă cineva nevoie de ea. Trăim un timp al combativității, în care a devenit mult mai important să-ți exprimi poziția într-un mod puternic, fără să înțelegi și fără să-ți pese ce vrea adversarul tău, nevrând decât să-l distrugi.
Domnul Demetriade pretinde că este istoric și că lucrează științific, iar cei care-l atacă nu i-au citit studiul. Bun, să vedem ce susține: domnia sa afirmă că nu este nimic excepțional în suferința celor din închisoarea Pitești, adică relativizează ceea ce s-a întâmplat acolo, nici măcar termenul de „experiment” nu e potrivit, ne zice el. Până la urmă, conform propriilor declarații de pe facebook, Demetriade susține că „memoria fascismului totalitar a devenit pentru mulți singura memorie atașantă. Pentru că deținuții legionari au reușit să captureze, să fagociteze militantismul "breslei"”. Ce se poate înțelege de aici: oricine susține că la Pitești au fost suferințe de neînchipuit lansează un mesaj legionar, care nu poate fi luat în seama, și nici nu se cade să avem vreo minimă simpatie cu cei care au suferit. Îmi amintesc de câțiva „legionari” care au scris despre atrocitățile de acolo: Virgil Ierunca, Paul Goma, Francois Furet, Alexandr Soljenitin. Dar mai observ și o similitudine de poziții: comuniștii își justificau mereu poziția prin atitudinea față de legionari. Cum era cineva care nu le convenea, cum era făcut legionar, și atunci tot ce făceai împotriva lui era justificat. Legionarul era un fel de subom față de care era permis orice: puteai să-l bați, să-l schingiuești, să pui orice minciună pe seama lui, chiar să îl omori, nu conta. Atunci când despre atrocitățile petrecute la Pitești s-a auzit și în Occident, explicația dată de comuniști a fost aceeași pe care ne-o oferă studiul temeinic al domnului Mihai Demetriade: s-au chinuit legionarii între ei, că așa sunt ei, violenți, primitivi, se răzbună unul pe altul. Cred că domnul istoric a făcut multe eforturi ca să ajungă, în mod independent, la o concluzie asemănătoare cu a securității comuniste, studiul lui de 170 de pagini stă mărturie.
Domnul Demetriade stă de vorbă pe facebook cu Cătălin Cioabă, care îi atrage atenția, în modul cel mai elegant cu putință, că afirmă o teză care rescrie tot ce s-a scris pe tema fenomenul Pitești, reducând totul la o răfuială între legionari, la care Demetriade răspunde că termenul de „reeducare” a fost supraevaluat, nu s-a petrecut nimic deosebit de alte închisori, și că situația a fost complexă (uau, nu mă așteptam ca un fenomen întins pe zeci de ani, cu sute de mii de victime să fie complex).
Și, mai spune textual: „Dar securitatea mai spune ceva, și aici chiar nu greșește: că deținuții au inventat scenografia torturii, ei au propus teatrul sadic, pașii ororii, metodica sângeroasă. Nu gardienii, nu contrainformațiile. Uneori, deși asta iar (sic!) va enerva pe mulți, securitatea nu mințea.” În această frază avem spus clar, fără nuanțe sau alte subtilități interpretative poziția lui Demetriade: poziția Securității , care afirma că ororile au fost propuse și produse de deținuți, fără participarea gardienilor sau a securității, a fost corectă. Sine ira et studio, asta e poziția individului, de aici trebuie plecat în cercetările viitoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu