Iubirea vrajmașilor

Poate nu ne dăm seama, dar o societate corectă, cinstită, democrată, prosperă, în care oamenii să se simtă confortabil, să aibă posibilitatea să își împlinească visele, pot construi și păgânii. Hristos ne spune că păgânii îi iubesc pe cei care îi iubesc la rândul lor, fac binele celor care le fac bine, îi împrumută pe cei care pot să plătească înapoi împrumutul, adică sunt pregătiți pentru o viață demnă, frumoasă și cinstită, în care schimburile sunt echitabile și corecte. Sunt lucruri firești, pe care și noi le practicăm, și extrem de rar trecem de ele, căci ni se par necesare dar și suficiente pentru o conviețuire pașnică, alături de semenii noștri. Însă aflăm, de la Mântuitorul nostru, că nu sunt de ajuns. Căci nouă, pentru că ne numim creștini, ni se cer lucruri in-umane, supra-umane de fapt. Putem să le facem față?
Există o etică laică, a reciprocității, pe care se poate construi o societate viabilă. Poți să fii virtuos și fără credință, constatăm asta la fiecare pas, iar pe noi, credincioșii, ne pune în încurcătură. Chiar societatea europeană modernă este una a eficienței, a bunăstării, a grijii față de om, în care se trăiește relativ bine și comod, fără să fie o societate în care credința să joace vreun rol important. Construirea unei asemenea societăți încă este o aspirație în țara noastră, dar este ceea ce își doresc mulți români hotărâți să voteze partide progresiste, care ne promit o țară ca afară. Numai că, din punct de vedere creștin, o viață cinstită și corectă nu este de ajuns. Acțiunea pe baza reciprocității, să răspund binelui care mi se face, să plătesc cu aceeași monedă, fie bună, fie rea nu e suficientă. Nouă ni se cere să depășim granițele normalului. Să dăm cu împrumut celor care nu pot să dea înapoi, să intrăm de bunăvoie în schimburi dezavantajoase, adică să acceptăm să avem mai puțin, să pierdem fără să ne plângem și să încercăm să recuperăm de la oameni paguba noastră. Ni se cere, porunca supremă, să iubim, adică să lăsăm să treacă de la noi, să ne punem în slujba aproapelui fără să așteptăm vreun răspuns din partea lui. Logica iubirii este alta decât a convenției sociale. Trebuie, desigur, să fim corecți, dar să păstrăm permanent în minte convingerea că nu este suficient.
Dar nu este imposibil să fim ceea ce ni se cere? De-a lungul timpului, cel mai adesea, oamenii n-au vrut să fie nici măcar corecți. Au încercat să domine pe cei pe care-i puteau domina, ca să aibă un câștig mai mare decât dacă s-ar fi bazat pe etica echității și corectitudinii. Căci dacă ne uităm la situația istorică, inclusiv în societățile unde până la iluminism domina creștinismul, nu vedem că până și această logică a corectitudinii sociale nu se îndeplinește, iar legea supra firească a iubirii și mai puțin? Cum să ne situăm într-o asemenea postură imposibilă?
Iubirea față de toți oamenii pare cu neputință de practicat, căci ți se cere să-l ajuți pe cel care nu te va putea ajuta când vei avea și tu nevoie, dar mai ales ți se cere să îl iubești exact pe cel care îți provoacă rău cu intenție! Cerința iubirii vrăjmașilor este imposibilă. Văd asta și când mă gândesc la întâmplările lumii, și când mă uit în sufletul meu. Cum să facem față la ceva ce nu se poate? Anulăm învățătura de credință primită? Sau poate cerem ajutorul cuiva. Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.
Diferența dintre păgâni și creștini este că păgânii își permit să aibă dispreț și ură față de oameni, în timp ce creștinii nu pot s-o manifeste, chiar dacă simt și ei în suflet la fel. Sigur, păgânii îi apreciază pe cei care sunt din familia lor, din același neam sau din aceeași tagmă. Dar își pot permite foarte bine să îi urască pe dușmani, văzând în asta un act normal și civilizat. Omul funcționează pe principiul atracție-respingere, sau iubire față de prieteni și ură față de dușmani. Creștinilor însă nu le este permis să simtă desconsiderare, să urască, să dorească măcar răul cuiva. Asta este porunca primită de la Mântuitorul nostrul. Vedem însă, privind în jur, sau citind ce s-a întâmplat în toate epocile trecute, că și creștinii s-au purtat adesea ca păgânii. Este un fapt istoric pe care nu ar avea rost să îl negăm: războaie, ucideri, crime au avut loc și în țările creștine, ca și în toate colțurile lumii.
În tentativa mea de a duce o viață normală știu că trebuie să fiu foarte prudent. Lumea este dominată de lăcomie, de pofte, de instinctele primare. Marile firme multinaționale vor să obțină profit, iar în numele lui se poate face orice, căci pentru ele profitul este mai important decât oamenii. Dar asta este valabil pentru aproape toate firmele care există. Marile puteri vor să domine țările mai mici, trăim într-o lume care, chiar dacă are o civilizație extraordinar de avansată, se bazează tot pe dominație, pe deținerea puterii și pe satisfacerea poftelor. Iar ceea ce aș putea face eu (mă refer la un eu generic), ființă lipsită de prea multe resurse, nu trebuie să fie pentru asigurarea bunăstării proprii, eventual a familiei? Nu risc ca binele pe care aș fi tentat să îl fac, să mi se întoarcă înapoi, adică să îmi micșorez niște resurse și așa limitate, sau chiar, lucru destul de des întâlnit, să mi se întoarcă împotriva mea? De ce să fac ceva pentru oameni, într-o lume dominată de lăcomie, dacă asta se poate întoarce împotriva mea?
Într-o lume în care oamenii se lasă conduși de pofte și ambiții, nu risc să fiu strivit de răutatea lor, dacă vreau să le fac mereu bine, fără să țin cont de reacția lor? Practic, gândul meu ar fi bun inițial, vreau să am o părere bună despre mine, și atunci, ca să-mi confirm această părere, sunt gata să fac aproapelui meu binele pe care-l cred de cuviință. Aș trece și la fapte, dar mă lovesc repede, în acțiunile mele, de o mare piedică: aproapele meu. Pentru că acest aproape dă dovadă de mișelie, meschinărie, prostie, furie. Intențiile mele bune se blochează din cauza acțiunilor lui rele. Ce pot să fac? În mod obișnuit, încep să-mi urmăresc doar interesul propriu, și să fac doar acel bine care știu că îmi aduce și ceva avantaje, măcar de imagine dacă nu și materiale.
De fapt, cauza reală a blocării faptelor bune nu este aproapele meu, ci eu însumi căci, îmi dau seama, la o privire sinceră, sunt la fel ca el. Foarte probabil, dacă m-aș vedea exact așa cum sunt, aș vedea că imaginea mea despre oameni este o proiecție, că le atribui lor ceea ce am și eu în suflet. Atunci când sunt indignat de răutatea cuiva nu pot fi sigur că acea răutate există cu adevărat în acel om, dar știu că există sigur în mine, lipsindu-mi doar ocazia favorabilă manifestării. Singura iubire pe care o cunosc este iubirea de sine pe care, în lipsa vieții duhovnicești, o unesc cu instinctele animalice, și ajung să nu mai îmi pese de nevoile celui de lângă mine, ci numai de ale mele. Dar dacă îmi dau seama că răutatea aproapelui este și a mea, atunci și mânia pe care o simt trebuie să o îndrept împotriva mea, și să caut să mă eliberez de duhurile răutății. Până la urmă am un singur dușman: eu însumi, atunci când îmi caut împlinirea poftelor proprii. Cum nu pot să-i schimb pe ceilalți, e o aroganță fără sens să-mi închipui asta, atunci să caut să mă schimb pe mine.
Cum să lupți cu răutatea? Când ești chinuit de gândurile ucigătoare împotriva aproapelui, să iei aminte la păcatele proprii. Sunt puține actele lor reprobabile pe care să nu le pot face și eu. Odată ce nu mai am iluzii în privința mea, pot privi cu ochi mai blânzi tot spectacolul de răutăți al lumii. Dacă eu încă nu sunt eliberat pe patimi, cum pot să le cer celorlalți să fie? Iar dacă toți suntem cumva robi ai păcatului, de ce să-mi îndrept ura împotriva lor? Nu sunt la fel ca ei, nu sunt capabil de aceleași fapte, pe unele le-am făcut, pentru altele mi-a lipsit prilejul potrivit. De ce să-l condamn?
Mai potrivit ar fi să simt compătimire, căci noi, oamenii, împreună pătimim, indiferent că facem răul sau îl suportăm pe cel făcut de alții. Când văd puterea răului în lume să simt că sunt dator să fac ceva ca să-l limitez. Să răspund răului cu rău înseamnă să măresc această cantitate de rău, dar să mă retrag din această acțiune, să mă abțin atunci când aș putea să fac și eu ceva, să spun o rugăciune este modul creștin de a fi.
Iubirea vrăjmașilor este dificilă, dar nu a spus nimeni că e ușor să fii creștin. Este chiar cel mai greu lucru din lume, căci vine împotriva deprinderilor și instinctelor noastre, îmi cere să mă pierd pe mine din vedere și să-l pun în centru pe aproapele meu, și este la fel de greu acum, după două mii de ani de creștinism pe cât era la începuturi. Dar, dacă stăm să ne gândim bine, e mai avantajos așa: un om care iubește se simte mai bine, e mai împlinit, mai calm și liniștit decât unul care fierbe de ură. Iubirea e în ajutorul nostru, astfel că ar fi util să căutăm argumente ca să o obținem și să o păstrăm în suflet, în ciuda faptului că suntem atrași de ură, că punem toate nereușitele noastre pe seama semenilor, pe care vrem să-i distrugem. În urmă este manifestarea iuțimii, e o stare care te domină, care îți impune ce să faci, e răzvrătire și luptă. Ura vine cumva natural ca rezultat al interacțiunilor noastre cu alții, în lumea căzută în care ne aflăm. Iubirea însă trebuie cultivată intens, ca să ajungi la ea treci printr-un proces îndelungat de lepădare de sinele egoist.
Aș vrea să fac binele pentru că, înainte de orice credință religioasă sau doctrină morală, știu că asta este potrivit firii umane. Dar devin foarte precaut când văd cum se petrec lucrurile. Cum reacționezi la jignirile care-ți sunt aduse, la minciunile puse pe seama ta? Simți că este un rău care te asaltează, și știi că binele pe care ești tentat să-l faci se poate întoarce împotriva ta.
Răspunsul se găsește în Evanghelie. Mesajul Evangheliei este opus logicii lumii, și va fi astfel până la sfârșitul veacurilor. Societatea creată de oameni nu poate exista pe bazele iertării, ale iubirii, chiar dacă și acestea pot să existe, pe alocuri, dacă nu pun în pericol marile proiecte. Nu se face un imperiu care domină lumea pe bazele iubirii, nici o multinațională care caută profitul nu poate exista, nici măcar o firmă mai mică nu poate exista dacă își iartă datornicii și din cauza asta nu mai are lichidități ca să reia producția și să-și plătească angajații. Regulile după care se conduce societatea, pe cât posibil civilizată și umană, țin de norme juridice care trebuie respectate. Dacă vreau să practic iubirea și iertarea țin un pariu personal, în care mă angajez doar eu, fără să pot angaja și alte persoane sau structuri, și astfel să schimb și societatea. De aceea e greu să fii bun: nu vei îmbunătăți regulile lumii, care va rămâne la fel de dură. Dar îți poți lumina viața ta, și aduce un strop și în viețile celor din preajma ta.
Cum faci să nu fii supărat pe oameni pentru răul pe care-l suferi? Mai întâi însă, să stabilim un lucru. Există oameni care n-au suferit în felul în care au făcut-o, de pildă, deținuții politici din închisorile comuniste, supuși unui regim de exterminare. Asta nu-i face imuni. Și cei care am avut o viață mai blândă avem destule de reproșat lumii, căci de obicei punem pe seama ei toate eșecurile personale, deci avem sau ne creăm singuri motive serioase pentru ură. Iar ura este reală, chiar dacă motivele sunt închipuite. Ca să nu păstrezi această ură în suflet ai nevoie să simți că iubirea le întrece pe toate, să te simți solidar cu oamenii, să pui răul suferit pe seama diavolului nu a lor. Oamenii devin victime, și atunci ajungi să îi compătimești când fac cele rele, chiar dacă răul se răsfrânge și asupra ta. Dar pentru a ajunge la acest stadiu îți trebuie o credință mai mare decât cele obișnuite.
Oamenii au două motive pentru care fac răul: teama și ignoranța. Orice rău pe care îl fac vine din convingerea că trebuie să mă apăr în fața cuiva care vrea să mă distrugă. Hitler era convins că evreii sunt marele pericol, și atunci trebuie exterminați. La fel, Stalin credea despre culaci, ucarinieni, doctori și o mulțime de categorii sociale și popoare, care astfel meritau trimiși în gulag sau uciși direct. Dar tot răul pe care-l facem îl motivăm defensiv: răspund răutății lumii în care mă aflu, mă apăr ca să nu fiu distrus. Iar ignoranța constă în identificarea greșită a cauzei. Ca să pot să mă eliberez de asemenea reprezentări, care-mi falsifică realitatea și mă împing la rău am nevoie de credință în Dumnezeu, de vederea propriei vieți ca prilej pentru a face binele, ca perioadă dificilă de tranziție către viața veșnică, începută după ce se va termina cea de aici.
Porunca de a ne iubi vrăjmașii, de a ne ruga pentru ei, de a nu răspunde răului cu rău e atât de opusă modului uman de a fi în lume, încât devine clar, dacă ai o oarecare experiență de viață și reflectezi puțin asupra ei, că nu putea veni de la oameni. Doar Dumnezeu putea să ne ceară așa ceva. Iar El este cel ce a îndeplinit-o, ca să ne arate că este posibil și să ne îndemne să facem și noi asemenea. Căci, atunci când era bătut, batjocorit și crucificat, Hristos se ruga să fie iertați cei ce fac acestea căci nu știu ce fac. Răul este făcut adesea sau chiar întotdeauna, cu inconștiență. Crezi că tu acționezi când faci răul dar, de fapt, ești posedat de duhurile necurate, ele te inspiră și îți dau putere.
Să faci binele fără să ai vreo așteptare înseamnă să fii asemeni lui Dumnezeu. Nu putem fi asemeni Lui prin putere, atotștiință sau orice alte însușiri, căci ne vedem, foarte curând, limitele. Dar putem fi asemeni Lui prin bunătate, aici nu e nimic care să ne oprească. Să ierți, să faci binele ori de câte ori poți sunt singurele acțiuni care te apropie de Dumnezeu. Să nu avem așteptări de la oameni. Faci binele nu pentru că ești un naiv care nu știe ce năravuri au oamenii, de aceea s-ar lăsa păcălit de ei. Îl faci în ciuda cunoașterii naturii umane reale, în ciuda eșecurilor repetate.