Hoți de biciclete
În „Hoții de biciclete” în regia lui Vittorio De Sica, asistăm la drama unui om mărunt. Într-o Italie foarte săracă de după război Antonio Ricci primește un loc de muncă râvnit de mulți, să lipească afișe. El are însă nevoie de bicicletă ca să primească postul, altfel s-ar mișca mult prea încet și nu și-ar putea face treaba. Soția lui vinde tot ce avea mai de valoare, adică rufăria din casă, ca să obțină banii necesari să-și răscumpere bicicleta amanetată. Începe o nouă viață, plină de speranțe, va primi un salariu ca să își întrețină familia. Însă în prima zi de muncă bicicleta îi este furată, iar tot restul filmului descrie încercarea disperată de a o recupera. Alături de Antonio este fiul său de șapte ani, Bruno, care participă și simte din plin drama și înfrângerea tatălui său. Antonio reclamă furtul la poliție, dar acolo funcționarului de serviciu i se pare prea măruntă întâmplarea ca să-i dea atenție și să pornească o anchetă. Familia lui Ricci primește ajutorul unor prieteni, care se oferă să meargă cu Antonio și cu Bruno în locul unde se vindeau biciclete, poate o descoperă pe cea furată. De câteva ori par că sunt foarte aproape de găsirea hoțului, personajul principal și fiul lui ajung în târgul de biciclete, la biserică, pe străzi, la restaurant, pe malul unei ape, în piața publică, lângă un stadion de fotbal, descoperă un bătrân care avea legătură cu furtul, apoi ajung chiar la tânărul care le furase bicicleta, dar din lipsă de probe nu au ce să-i facă. Toate eforturile de a-și recupera bicicleta neapărat trebuincioasă muncii, în lipsa căreia viitorul familiei lui era distrus, sunt zadarnice. În final, încearcă să fure o bicicletă, dar este văzut, mulțimea îl urmărește furioasă, este prins, bătut, își pierde demnitatea în fața fiului, dar este iertat în final de proprietar, și poate pleca liber de acolo.
În film ne este descris un eșec, un om mărunt este zdrobit nu de vreo forță malefică, ci se vede neputincios de a-și urma viața de angajat care lipește afișe. E un eșec care te lasă trist și gânditor: ce poți să faci în fața vieții care își bate joc de tine, îți nesocotește planurile fără să îi pese? Încotro să te duci și cui să ceri ajutor?
*
E dificil să fii creștin pentru că trebuie să duci două vieți paralele între care, chiar și să vrei, nu prea poți găsi puncte comune. Practic duci o viață în rândul lumii, vizibilă pentru toți, a eului social, și una interioară, creștină, care se folosește de prima doar ca de un prilej. De pildă, poate că nimic din ce ai vrut să realizezi nu ți-a ieșit, încercările tale au dat mereu greș, ești un ratat în fața lumii dar ție, dacă ești creștin, nu îți va păsa de asta. Ai viața ta interioară, mult mai importantă decât întâmplările zilnice, ba chiar în răspăr cu sensul lor. Putem viețui astfel, înfrânți în viață, fără însă să ne pese de eșec, căci ne interesează doar absolutul veșnic? Învățătura creștină spune „da” fără rezerve, oameni însă sunt mai slabi.
Eșecurile vieții ar trebui să fie doar un prilej pentru adâncirea în credință. Dumnezeu nu ne promite că vom fi învingători în această viață, că vom avea parte de bucurii și plăceri vremelnice, și nici că vom însemna ceva în ochii lumii. Eșecurile ne cultivă smerenia: dacă nu-ți realizezi planurile, dacă ești nebăgat în seamă de oameni, cu atât mai mult vei căuta alinare în brațele Domnului și poți deveni un bun creștin.
Am vorbit cu un prieten despre viața lui. Mi-a vorbit cam așa: „sunt credincios și viața mea ar trebui să se raporteze numai la Dumnezeu, cum însă aș putea să fac asta? Muncesc de cinci ani într-un în loc, dar vreau acum să îmi caut altceva, căci nu reușesc să fac față cheltuielilor. Văd cum alții, la fel de înzestrați ca mine au reușit mult mai bine, iar acum simt că tot potențialul meu se pierde. Iar dacă nu reușesc nimic după tentative repetate și insistente, la final să dau slava lui Dumnezeu că pot să mă smeresc și că pot trăi și așa? Ceea ce se întâmplă în viața mea, eșecuri sau succese, nu ar trebui să mă intereseze decât în măsura în care pot ajuta la mântuirea mea. Pot să am, încă din adolescență, planul de a construi ceva, de a lăsa ceva în urma mea. Știu că aveam un potențial, pe care tot speram că îl voi realiza, în ciuda tuturor semnelor exterioare care îmi spuneau că nu voi reuși. Dar când, după trecerea multor ani, am văzut eu însumi că nu voi realiza nimic, nu am putut să mai rămân optimist, nu am mai fost un bun creștin. Dezamăgirea, dacă am realizat mult prea puțin din ceea ce am dorit, este un semn al orgoliului meu. Nu trebuie să mă intereseze reușitele mele, ci numai dacă m-am apropiat de Dumnezeu în acest interval de timp sau nu. Am încercat să fac asta, dar nu am reușit, nu pot fi indiferent la necazurile mele, la nereușite. Cred că Dumnezeu ar trebui să ne dea și nouă, ăstora mai căldicei, și niște realizări notabile, nu ca să ne mândrim, dar ca să nu cădem în deznădejde în lipsa lor. Acum chiar nu știu ce să mai fac și cum să-mi înțeleg viața” a încheiat el.
Viața terestră, pe care o ducem cu toții și în care suntem adânc implantați, este doar un pretext în care nu contează absolut deloc întâmplările reale, numai modul cum pot eu să fac aceste întâmplări să mă apropie de Dumnezeu. Pentru cei mai mulți dintre noi este o legătură pe care n-o mai simțim, viața creștină fiind total separată de viața socială.
Am văzut mulți fotbaliști care se închină fie când începe meciul, fie când dau un gol, fie când sunt schimbați. Asta înseamnă că ei sunt credincioși. Pentru un fotbalist credincios, scopul cu care joacă fotbal nu este să câștige meciuri, succesele îl pot face trufaș, scopul lui ar trebui să fie să cadă cu echipa din prima ligă în a doua, apoi în a treia. Max Weber în „Etica protestantă și spiritul capitalismului” vorbea despre succesul în afaceri ca semn al alegerii divine. Creștinismul poate primi și interpretări în care este valorizată izbânda, dar nu acesta este trendul general.
În ortodoxie nereușitele și suferințele sunt văzute ca prilej de încercare a credinței, posibilitate de adâncire a sensurilor profunde ale vieții. Nu știm de unde ne vin necazurile, așa cum nu înțelegem multe din întâmplările vieții noastre cu puterile noastre limitate, dar le acceptăm pentru că știm că pronia lui Dumnezeu lucrează pentru binele nostru veșnic. Putem suporta orice lipsuri și nedreptăți pe lumea aceasta dacă știm că există o Împărăție veșnică, în care tot ce se petrece aici este compensat, în care există o răsplată pentru tot ce am suferit, iar exemplele din literatura creștină sunt nenumărate:
„Când în această viaţă eşti cuprins de necazuri, slăveşte-L pe Dumnezeu. Când te cuprind pe tine nenorocirile, mulţumeşte-I Lui. Nicicând nu te tulbura, pentru că Pronia lui Dumnezeu este de nepătruns şi de neurmat. Şi toţi vor primi cele datorate la sfârşitul acestei vieţi ori în veacul viitor.” (Sfântul loan Gură de Aur)
„Când vine peste tine ispita necazurilor nu cerceta pentru ce şi de ce a venit, ci caută să înduri aceasta cu mulţumire, fără întristare şi fără gând rău.” (Sfântul Marcu Ascetul)
„Dacă necazurile după Hristos sunt dar al lui Dumnezeu faţă de adevăratul creştin, atunci creştinul adevărat este obligat să mulţumească pentru necazurile pe care le încearcă şi să-şi arate creştinătatea sa, mărturisindu-se şi primind darul lui Dumnezeu cu mulţumire.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)
Dar dacă nu avem un nivel al credinței atât de ridicat încât să mulțumim când avem necazuri, măcar să ne menținem credința statornică. Știm că Dumnezeu ne trimite după puterea de îndurare a fiecăruia. Unii au fost martiri, alții au suferit chinuri cumplite, să ne gândim doar la experimentul Pitești, în timp ce alții suferă pentru că aveau un vis care li s-a spulberat. Primim însă, în toate cazurile când ne păstrăm credința, și mângâieri împreună cu necazurile și nereușitele noastre, ca să nu cădem în deznădejdi și depresii, toată treaba e să fim atenți la semnele care ni se trimit.
În film ne este descris un eșec, un om mărunt este zdrobit nu de vreo forță malefică, ci se vede neputincios de a-și urma viața de angajat care lipește afișe. E un eșec care te lasă trist și gânditor: ce poți să faci în fața vieții care își bate joc de tine, îți nesocotește planurile fără să îi pese? Încotro să te duci și cui să ceri ajutor?
*
E dificil să fii creștin pentru că trebuie să duci două vieți paralele între care, chiar și să vrei, nu prea poți găsi puncte comune. Practic duci o viață în rândul lumii, vizibilă pentru toți, a eului social, și una interioară, creștină, care se folosește de prima doar ca de un prilej. De pildă, poate că nimic din ce ai vrut să realizezi nu ți-a ieșit, încercările tale au dat mereu greș, ești un ratat în fața lumii dar ție, dacă ești creștin, nu îți va păsa de asta. Ai viața ta interioară, mult mai importantă decât întâmplările zilnice, ba chiar în răspăr cu sensul lor. Putem viețui astfel, înfrânți în viață, fără însă să ne pese de eșec, căci ne interesează doar absolutul veșnic? Învățătura creștină spune „da” fără rezerve, oameni însă sunt mai slabi.
Eșecurile vieții ar trebui să fie doar un prilej pentru adâncirea în credință. Dumnezeu nu ne promite că vom fi învingători în această viață, că vom avea parte de bucurii și plăceri vremelnice, și nici că vom însemna ceva în ochii lumii. Eșecurile ne cultivă smerenia: dacă nu-ți realizezi planurile, dacă ești nebăgat în seamă de oameni, cu atât mai mult vei căuta alinare în brațele Domnului și poți deveni un bun creștin.
Am vorbit cu un prieten despre viața lui. Mi-a vorbit cam așa: „sunt credincios și viața mea ar trebui să se raporteze numai la Dumnezeu, cum însă aș putea să fac asta? Muncesc de cinci ani într-un în loc, dar vreau acum să îmi caut altceva, căci nu reușesc să fac față cheltuielilor. Văd cum alții, la fel de înzestrați ca mine au reușit mult mai bine, iar acum simt că tot potențialul meu se pierde. Iar dacă nu reușesc nimic după tentative repetate și insistente, la final să dau slava lui Dumnezeu că pot să mă smeresc și că pot trăi și așa? Ceea ce se întâmplă în viața mea, eșecuri sau succese, nu ar trebui să mă intereseze decât în măsura în care pot ajuta la mântuirea mea. Pot să am, încă din adolescență, planul de a construi ceva, de a lăsa ceva în urma mea. Știu că aveam un potențial, pe care tot speram că îl voi realiza, în ciuda tuturor semnelor exterioare care îmi spuneau că nu voi reuși. Dar când, după trecerea multor ani, am văzut eu însumi că nu voi realiza nimic, nu am putut să mai rămân optimist, nu am mai fost un bun creștin. Dezamăgirea, dacă am realizat mult prea puțin din ceea ce am dorit, este un semn al orgoliului meu. Nu trebuie să mă intereseze reușitele mele, ci numai dacă m-am apropiat de Dumnezeu în acest interval de timp sau nu. Am încercat să fac asta, dar nu am reușit, nu pot fi indiferent la necazurile mele, la nereușite. Cred că Dumnezeu ar trebui să ne dea și nouă, ăstora mai căldicei, și niște realizări notabile, nu ca să ne mândrim, dar ca să nu cădem în deznădejde în lipsa lor. Acum chiar nu știu ce să mai fac și cum să-mi înțeleg viața” a încheiat el.
Viața terestră, pe care o ducem cu toții și în care suntem adânc implantați, este doar un pretext în care nu contează absolut deloc întâmplările reale, numai modul cum pot eu să fac aceste întâmplări să mă apropie de Dumnezeu. Pentru cei mai mulți dintre noi este o legătură pe care n-o mai simțim, viața creștină fiind total separată de viața socială.
Am văzut mulți fotbaliști care se închină fie când începe meciul, fie când dau un gol, fie când sunt schimbați. Asta înseamnă că ei sunt credincioși. Pentru un fotbalist credincios, scopul cu care joacă fotbal nu este să câștige meciuri, succesele îl pot face trufaș, scopul lui ar trebui să fie să cadă cu echipa din prima ligă în a doua, apoi în a treia. Max Weber în „Etica protestantă și spiritul capitalismului” vorbea despre succesul în afaceri ca semn al alegerii divine. Creștinismul poate primi și interpretări în care este valorizată izbânda, dar nu acesta este trendul general.
În ortodoxie nereușitele și suferințele sunt văzute ca prilej de încercare a credinței, posibilitate de adâncire a sensurilor profunde ale vieții. Nu știm de unde ne vin necazurile, așa cum nu înțelegem multe din întâmplările vieții noastre cu puterile noastre limitate, dar le acceptăm pentru că știm că pronia lui Dumnezeu lucrează pentru binele nostru veșnic. Putem suporta orice lipsuri și nedreptăți pe lumea aceasta dacă știm că există o Împărăție veșnică, în care tot ce se petrece aici este compensat, în care există o răsplată pentru tot ce am suferit, iar exemplele din literatura creștină sunt nenumărate:
„Când în această viaţă eşti cuprins de necazuri, slăveşte-L pe Dumnezeu. Când te cuprind pe tine nenorocirile, mulţumeşte-I Lui. Nicicând nu te tulbura, pentru că Pronia lui Dumnezeu este de nepătruns şi de neurmat. Şi toţi vor primi cele datorate la sfârşitul acestei vieţi ori în veacul viitor.” (Sfântul loan Gură de Aur)
„Când vine peste tine ispita necazurilor nu cerceta pentru ce şi de ce a venit, ci caută să înduri aceasta cu mulţumire, fără întristare şi fără gând rău.” (Sfântul Marcu Ascetul)
„Dacă necazurile după Hristos sunt dar al lui Dumnezeu faţă de adevăratul creştin, atunci creştinul adevărat este obligat să mulţumească pentru necazurile pe care le încearcă şi să-şi arate creştinătatea sa, mărturisindu-se şi primind darul lui Dumnezeu cu mulţumire.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)
Dar dacă nu avem un nivel al credinței atât de ridicat încât să mulțumim când avem necazuri, măcar să ne menținem credința statornică. Știm că Dumnezeu ne trimite după puterea de îndurare a fiecăruia. Unii au fost martiri, alții au suferit chinuri cumplite, să ne gândim doar la experimentul Pitești, în timp ce alții suferă pentru că aveau un vis care li s-a spulberat. Primim însă, în toate cazurile când ne păstrăm credința, și mângâieri împreună cu necazurile și nereușitele noastre, ca să nu cădem în deznădejdi și depresii, toată treaba e să fim atenți la semnele care ni se trimit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu