Este creștinismul anti-capitalist?

Predica Preasfințitului Ignatie la pericopa despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr a trezit câteva dezbateri în lumea noastră amorțită. Iată, mai întâi, despre ce era vorba. Pentru viața veșnică nu sărăcia sau bogăția sunt importante. Dacă luăm pilda în sine, fără alte referințe, descoperim două lucruri surprinzătoare. Sărăcia, în sine, nu este bună, dar este bine să o suportăm cu răbdare. Nu ni se spune că săracul Lazăr a mai avut și alte virtuți. Stătea la poarta bogatului și aștepta să primească ceva din rămășițele ospățului. Nu a primit niciodată nimic, dar nici nu s-a revoltat, iar singură virtutea răbdării i-a asigurat raiul. Bogatul nu este rău pentru că este bogat, ci pentru că este nepăsător față de nevoile aproapelui său. Știe că Lazăr este la poartă și așteaptă, dar nu îl interesează. Nu aflăm să fi avut vreo altă patimă, nu era corupt, nu a înșelat pe nimeni, nu a nedreptățit pe cineva. De aici aflăm că este suficient să fim nepăsători față de nevoile celor din jur, fără să ne încerce vreo patimă, ca să ne găsim iadul. Prin urmare, răbdarea ne duce în rai, iar indiferența în iad. Indiferența poate veni numai împreună cu insensibilitatea, cu aroganța, în bogăție bogatul își este suficient sieși prin excesul de bunuri de care se înconjoară, i se pare că nu mai are nevoie de nimeni, își poate cumpăra cu bani tot ce-și dorește, poate să-i disprețuiască pe oameni pentru că, i se pare lui, nu-i sunt de niciun folos. Pentru viața de dincolo ceea ce contează este starea noastră interioară, gândurile și simțirile față de semeni. Dar este la fel de valabil și pentru viața de aici.
Intervine și o problemă socială sau politică. Toți ne exprimăm grija față de cei săraci, cum facem să îi ajutăm să poată duce și ei o viață demnă. De multe ori însă avem un dublu standard: dezaprobăm bogăția și lăcomia în public, dar ne consacrăm viața acumulării materiale în spațiul privat. Iar cel mai mult au făcut asta comuniștii, la care doctrina pornea de la lupta împotriva celor bogați și împărțirea averilor către cei săraci. Cea mai mare tentație este să punem sărăcia unora pe seama lăcomiei altora, ceea ce este adevărat în puține cazuri. Rezultatul comunismului a fost sărăcirea întregii populații, inclusiv a celor care ar fi avut o inițiativă personală care, pusă în practică, ar fi dus la beneficii comune. În același timp însă cu ideologia egalității, comuniștii aflați în vârful ierarhiei au acumulat putere și bogăție pe care nu și le puteau permite cei în numele cărora acționau.
Spre deosebire de comunism, care se bazează pe ideea revoluției violente și a confiscării averii celor bogați, capitalismul presupune o poziționare mult mai firească față de oameni și de bunuri. „Capitalismul în sine nu este lacom și nici nu generează, în mod intrinsec, dorința nesăbuită de câștig”. Lăcomia nu este o trăsătură a capitalismului, ci a omului degradat din punct de vedere spiritual. Aceste cuvinte ale ierarhului au stârnit câteva dispute aprinse, fiind acuzat de atitudine pro-capitalistă, ceea ce, în ochii unora, este un păcat de neiertat.
Eu cred că înțelegerea în cheie excesiv politico-economică a predicii Preasfințitului Ignatie este greșită, chiar dacă are și asemenea referințe. Mai adecvată mi se pare transpunerea ei la nivel personal, adică lupta mea cu lăcomia, corupția, disponibilitatea de a face orice ca să-mi asigur confortul pe care mi-l doresc. Și apoi cu ipocrizia de a susține un discurs public în care înfierez luxul în care trăiesc alții, în timp ce fac eforturi să mi-l ofer mie însumi. Iar în acest context, referința la comuniști este firească, pentru că ei își bazau ideologia pe lupta împotriva bogaților și ajutorarea săracilor, în timp ce, acolo unde au acaparat puterea, într-adevăr i-au spoliat pe cei bogați, dar numai ca să le poată lua locul, neschimbând, în schimb, soarta oamenilor săraci.
Problema noastră însă nu este aceea de sărăcie sau bogăție, ci de relație cu semenii noștri. Bogăția nu este rea, rea este lipsa de sensibilitate, de delicatețe. Bogăția, abundența, înconjurarea de bunuri îmi pot da impresia de putere, de autosuficiență, mă pot face să fiu indiferent, ba chiar să-mi desconsider semenii care nu au reușit aceleași performanțe ca mine.
După predica preasfințitului problema rămâne: merită capitalismul apărat din punct de vedere creștin, poate fi considerat un sistem bun? Să vedem întâi care sunt criticile care i se aduc. Fiind un sistem economic și politic făcut de oameni căzuți, conduși de patimi, el nu poate fi bun. Sigur capitaliștii sunt purtători de patimi, iar sistemul induce alienare și un tip de mentalitate obsedat de profit. Capitalismul distruge modul tradițional de raportare la economie.
Iar sistemul socio-economic nu poate fi considerat un instrument neutru, care poate fi folosit ca o unealtă oarecare, așa cum folosești un cuțit fie ca să tai pâine, fie ca să omori un om. Nu, sistemul economic introduce anumite constrângeri care determină un tip de comportament.
La acestea se poate răspunde că trăim într-o lume căzută, în care lucrurile nu pot merge perfect, nu poți găsi un sistem socio-politic despre care să spui că e bun și fără fisură. Binele aparține lumii de apoi, în rai, aici lucrăm cum putem ca să facem față patimilor proprii și ale celor din jurul nostru. Desigur, suntem predispuși la patimi, iar sistemul ni le dezvoltă, dar să pui pe seama capitalismului patimile noastre înseamnă să fugi de răspundere pentru propriile fapte. Eu trebuie să răspund chemării de a fi bun, inclusă în porunca iubirii, indiferent care sunt circumstanțele exterioare. Bine, ar putea obiecta cineva, dar nu e același lucru și în cazul comunismului? Acolo nu puteam fi bun, chiar dacă sistemul era rău? Sigur că da, pot fi bun în orice circumstanțe, dar aici diferența nu este între oameni, ci între sisteme. Sistemul comunist, peste tot pe unde s-a instaurat, a făcut-o printr-o revoluție sângeroasă, s-a bazat în permanență pe teroare și pe crimă, pe ascunderea adevărului și pe ipocrizia unui discurs public care, în numele egalității, dreptății și grijii față de om, a făcut cele mai abominabile crime. Știind cât de puțină istorie, sistemul comunist trebuie respins în toate formele în care apare, căci peste tot pe unde ajunge aduce crime și nedreptăți. Sigur, și sistemul capitalist poate aduce crime și nedreptăți, dar ele nu sunt obligatorii, nu sunt în fișa postului ca și condiție de existență.
Sistemul capitalist nu este perfect, dar el este în firescul lucrurilor, atâta cât se poate vorbi de firesc în condițiile lumii căzute, căci permite schimbul liber între oameni, mai mult decât sistemul centralizat, în care statul superviza toate schimburile dintre oameni. Toate deficiențele trebuie combătute dar, în ciuda lor, capitalismul oferă un grad de libertate mai mare decât comunismul, și numai în comparație cu el poate fi văzut ca preferabil, nu cu o societate ideală, pe care oricum nu o vom avea vreodată întrupată. Comportamentul sălbatic sau drăcesc nu aparține sistemului, ci oamenilor, facem și noi ce putem în condițiile istorice date.
Am mai văzut niște critici anticapitaliste care plecau de la ideea că în Faptele Apostolilor este descrisă o comunitate comunistă, pentru că apostolii își puseseră în comun toate bunurile, sau că în mănăstire este un sistem comunist, pentru că cel ce se călugărește renunță de bună voie la toate posesiunile sale. Dacă modul în care trăiau primii creștini ar fi fost viabil în timp, el s-ar fi generalizat. Însă a fost posibil doar în condițiile excepționale de atunci, iar acum este reprodus doar în mănăstiri. Este o renunțare de bunăvoie în numele lui Hristos, ca pregătire pentru viața de apoi, nu pentru a organiza o societate omenească mai bine. Călugăria înseamnă că cineva hotărăște să își dedice întreaga viață slujirii lui Hristos, asta este o opțiune personală, fără coloratură politică sau economică, nu arată că cel ce se călugărește este pro-comunist (un sistem politic ateu prin programul său, și care permanent a încercat să distrugă Biserica).
Au apărut și cei care îl acuză pe Preasfințitul Ignatie de alianță cu elitele politice neoliberale, și că ar susține inegalitățile și decalajele pe care activitatea economică le produce. Iar de aici deduce o ruptură între cler și credincioși care va duce la o ruptură între Biserică și oameni, așa cum s-a petrecut în catolicism, iar de aici prevede (și își dorește) biserici goale în viitor. Crede că nu s-au înțeles bine spusele episcopului. Să spui despre capitalism că este în firea lucrurilor pentru că permite mai multă libertate responsabilă decât un sistem constrângător precum comunismul înseamnă să expui un fapt, nu să te asociezi cu cineva care ar profita mai mult de pe urma capitalismului decât alții cu venituri mai mici. Iar să condamni comunismul este perfect compatibil cu creștinismul, căci nu faci o declarație politică ci una morală: creștinismul înseamnă crimă, minciună și ipocrizie sub cele mai înșelătoare aparențe. În timp ce capitalismul, cu toate defectele lui, îți lasă posibilitatea să fii patron sau angajat, să îți oferi din avuția ta și celor nevoiași sau să te închizi în tine.
Aceste lucruri se întâmplă în contextul în care comunismul reîncepe să devină atractiv printre tinerii americani, conform unui interviu din hotnews cu istoricul Alexandru Groza. Problema este că nu prea mai este înțeleasă dimensiunea totalitară a comunismului, se ia de bună ideologia generoasă și nu se cunoaște sau se ignoră crimele în masă făcute de comuniști peste tot pe unde au ajuns să dețină puterea. Informațiile despre comunism devin confuze.
Capitalismul are tot felul de probleme: produce inegalități sociale, alienarea omului, o societate care pare străină celor ce locuiesc în ea. De aceea mereu stafia comunismului, care promite o societate fără clase, fără exploatare, fără inegalități va fi mereu prezentă. Știm însă că, în m od real, comunismul a însemnat crimă, teroareși o inegalitate mult mai mare între elita comunistă din conducere și populația de rând. Așa că, inclusiv pe temeiul Evangheliei, orice tenhtativă de comunism trebuie respinsă.
Sigur, nu faci apologia capitalismului, ca un sistem bun și dezirabil. Se trăia mai liniștit în epocile premoderne, unde economia era liberă dar nu era capitalistă, precum cea de acum. Numai că diferența dintre economia premodernă și cea contemporană ține nu de natură, ci de complexitate. În esență, în antichitate, în evul mediu și în modernitatea timpurie, tot o economie capitalistă a existat, numai că lucrurile erau mult mai simple: nu exista acumularea de capital, nici revoluția industrială, nici cea tehnico-științifică, care au făcut ca activitatea omului să explodeze în raport cu perioadele precedente. Asta face ca viața noastră să fie complet diferită de a strămoșilor noștri, avem un confort mult mai mare, suntem înconjurați de tehnologie, dar suntem mai însingurați, mai rupți de comunitate. Dar la provocările timpului nostru nu ne răspunde Manifestul Partidului Comunist, ci tot Evanghelia lui Hristos.