Dreptate și corupție

Dintre toate virtuțile, dreptatea este cel mai puțin capabilă să stea singură, pentru că poate fi deformată de apucăturile rele ale minții, de care, în orbirea de sine în care trăim, nici nu ne dăm seama. Este un fapt observat empiric, dar rareori recunoscut de cel în cauză: de foarte multe ori instinctul de corectitudine se îmbină cu păcatul invidiei, cu diverse frustrări, cu ură față de performanțele pe care nu pot să le ating. Nimeni nu spune deschis: să moară și capra vecinului, căci ar trebui să-și recunoască o micime sufletească destul de greu de suportat. Dar va căuta argumente că e o capră falsă, de aceea trebuie să moară, vrând să rămână cu conștiința împăcată că cere un act corect și legal. Suntem într-o lume a lipsei de măsură, iar modul cum ne imaginăm că ar fi drept să stea lucrurile suferă din cauza lipsei de echilibru, atât în mintea noastră, cât și în lume. Ceea ce este drept depășește, de multe ori, capacitatea noastră de înțelegere. Noi ne raportăm la viața noastră, la interesele pe care le avem, vedem lumea printr-o percepție subiectivă, dar căreia preferăm să-i acordăm atributele corectitudinii și adevărului. Dacă însă am avea grijă ca, pe lângă simțul dreptății să ne cultivăm și acele virtuți care să ne facă să înțelegem lucrurile mai în adâncimea lor, am trăi într-o lume mult mai liniștită și mai frumoasă.
Modul cum vedem dreptatea exprimă felul în care am vrea să fie raporturile dintre cei bogați și cei săraci, cine și cum poate să acceadă la funcțiile importante, cum să fie împărțiți banii publici, dar și întreaga bogăție a lumii, ne considerăm competenți la toate și nutrim convingerea că, aflați în locul celor ce iau decizii acum, am acționa mai bine decât ei, ceea ce uneori poate fi uneori adevărat, dar mult mai adesea nu. Mereu suntem nemulțumiți, ne gândim că, dacă am împărți noi dreptatea pe lume, lucrurile ar sta mult mai bine. Dacă însă aș putea să îmi văd propriile lipsuri, atunci aș fi capabil să suport mai ușor nedreptățile lumii și să nu mă transform într-un judecător aspru al ei. Adesea, lupta împotriva corupției nu este decât un mod de a exprima, într-o formă mascată, frustrările personale că nu reușesc să acumulez banii și puterea pe care le dețin cei pe care îi incriminez. Anchetele jurnalistice sau polițienești pot fi adevărate, dar sentimentul de bucurie sadică pentru răul celor corupți și incompetenți, când sunt prinși și condamnați, sau de frustrare când continuă să huzurească în posturi înalte, provine tot din patimile deschise în sufletul meu.
Antidot la această patimă a dreptății ar fi să îmi cultiv autocontrolul și prudența, virtuți care necesită educație și dezvoltare. Dreptatea este cumva instinctivă, viscerală, toți simțim direct când ceva este drept sau nu, chiar dacă acest simț poate să dea greș. În schimb, autocontrolul și prudența trebuie cultivate intens, se obțin doar la maturitate, și sunt virtuțile cel mai greu de măsurat și definit. Intră într-un stil de viață, de care nu mai pot fi separate. Ne dăm seama de ce am avea nevoie de ele: pentru a judeca drept trebuie să nu fim pătimași, să nu ne lăsăm târâți de sentimente puternice, care ne pot întuneca mintea.
Într-o anumită manieră, proiectul modern este abrogarea cumpătării și a prudenței. Oare cine se mai ocupă de aceste virtuți azi? Cei care încearcă să le practice nu par, în ochii lumii, ca niște molâi lipsiți de voință și de curaj, niște lași care renunță la luptă? Societățile tradiționale au apreciat mereu bătrânețea, pentru că doar cei cu experiență pot fi cumpătați și prudenți. În schimb, modernitatea a creat o societate care prosperă din lipsa de experiență și din judecata slabă. Nu mă refer la dreptatea din sălile de judecată, care își are regulile ei proprii, ci la modul cum este cultivată dreptatea în media. Nu este încurajată nici judecata sobră, serioasă, nici calmul evaluării. Se inculcă vinovății conform unor programe mai mult sau mai puțin obscure.
Nu vreau să spun prin asta că, de pildă, corupția este o invenție care să distrugă oameni politici. Ba din contră, este un flagel care ne pune viața în pericol, sloganul „corupția ucide” are acoperire în fapte. Dar adesea se urmărește crearea unor stări de spirit care invocă dreptatea fără a avea vreo legătură cu ea. Se preferă radicalizarea discursului, sunt trecute cu vederea nuanțele, singurul scop este crearea unor emoții puternice, care să ducă la opțiuni la fel de tranșante, fără însă să mai țină cont de dreptate, chiar dacă termenul este, în continuare, invocat, ba chiar se vorbește excesiv de mult în numele lui.
Tradiția este considerată ca un blocaj în drumul spre progres. Pe măsură ce primim ceea ce este nou, tânăr, inovator, nu reușim să ne mai opunem noului discurs. Suntem preluați în acest proiect al opțiunilor prefabricate, la care aderăm pe baza impulsurilor, din care excludem judecată cumpănită, temperanța, calmul, apelul la nuanțe, renunțăm din start la tot ce e vechi. Pentru ortodoxie, tradiția nu este doar umană, chiar dacă există și vechi obiceiuri umane respectate fără nicio valoare, este un dar de la Dumnezeu. Uneori ceea ce primim poate fi diminuat, dar sursa tuturor virtuților poate restabili ceea ce s-a pierdut.
Discursurile care au succes astăzi sunt încrâncenate, bazate pe acuzații tari. Din fericire însă, nu numai acestea există. Există o cale largă și aglomerată și una strâmtă, dar pe care nu se înghesuie mulți să umble. Pentru liniștea sufletului și buna cumpănire a faptelor lumii ar fi bine să ne depărtăm de șuvoiul în care sunt prinși majoritatea oamenilor. În fiecare generație se manifestă cei care întruchipează ceea ce este virtuos. În unele cazuri îi numim sfinți, în altele profesori, prieteni, ajutoare. Întotdeauna însă, să îi atingi înseamnă să te opui spiritului gregar, al lumii în care trăim, și să te apropii de cer.