Cât de creștin poți fi într-o lume capitalistă?

Plec de la o postare a lui Buturugă Anghel. „Cat ar fi un profit crestinesc, de exemplu un patron crestin are o brutarie. Cam care ar fi profitul pe care ar trebui sa-l faca asa incat sa ramana si cat de cat crestin, sa nu dea nici faliment in competitia lui cu restul care nu-s preocupati de religie?
Sau uite sa spunem asa: Cat de mult ar trebui sa castigi la fiecare vaccin daca ai gasi un leac pentru o boala incurabila sa zicem? Lucrezi la o companie farmaceutica si nu poti ramane competitiv daca faci cadou acel vaccin tuturor, asa cum a facut evreul ala cu vaccinul impotriva polio. E cam complicat cred eu, ajungi la concluzia ca nu poti fi competitiv daca nu faci anumite compromisuri. Si asta e doar unul dintre ele, putem vorbi si despre publicitate unde te bati cu unii care s-ar putea sa minta un pic in reclamele lor si cu alte fenomene specifice capitalismului. Nu poti ramane competitiv daca nu te murdaresti un pic. :)
Eu cred ca oricate scuze am gasi, pana la urma cauza pentru care nu urmam sfatul Mantuitorului este lipsa noastra de credinta.
Exemplul cu cel care renunta la averi si asteapta sa pice mana din cer, e slab, in teorie crestinul se hraneste cu roadele muncii lui iar surplusul il imparte celor care nu pot face acest lucru.”

Nu se poate măsura profitul și să spui, dacă este x ești un patron creștin, dacă e mai mare, atunci nu mai ești creștin. Există obiceiul de a asimila patronul cu persoana care face bani pe seama altora, care profită de oameni pentru a face bani pe seama lor, subînțelegând de aici că patronul este o persoană lipsită de suflet, obsedată de banii pe care vrea să-i câștige cu orice preț, indiferentă la problemele oamenilor, gata să calce pe cadavre. A contribuit la această imagine o întreagă literatură, nu neapărat marxistă, dezvăluiri de presă, reportaje în care angajați prost plătiți se plângeau de patronul care îi exploata nemilos, în timp ce el își petrecea viața în vacanțe de lux, în care arunca bani cu nemiluita din munca celor pe care-i asuprea. Este această imagine reală, putem să judecăm, pe baza ei, incompatibilitatea dintre statutul de patron și cel de credincios care încearcă să țină poruncile Bisericii? Răspunsul nu este un da sau nu tranșant, depinde de fiecare situație în parte, dar cred că nu există o incompatibilitate.
Patronul, sau mai potrivit ar fi să-i spunem antreprenor, este o persoană care muncește foarte mult, își asumă riscuri, pune în practică o idee care, dacă are succes (să ne amintim că 80-90% din afacerile nou începute eșuează în primii 3-4 ani) aduce un beneficiu societății. În exemplul dat de Anghel, prima întrebare nu ar fi cât de mare ar trebui să fie câștigul, ci mulțumirea societății pentru acel patron de firmă farmaceutică unde s-a descoperit vaccinul pentru o boală incurabilă. Asta dă șansa, pentru milioane de oameni, să trăiască mai mult, iar eu, care habar n-am de medicină, nu mă pricep nici la afaceri (cu toate că n-ar fi fost rău) văd cum am șansa să trăiesc mai mult, și mulțumesc cerului că am această posibilitate. Primul meu gând care e atunci? De ce câștigă așa de mulți bani patronul companiei farmaceutice, probabil și alții din lanțul de distribuție, al vaccinului din momentul testării ideii și până când vaccinul este împărțit maselor largi? Poate să-mi fie ciudă și să mi se pară că e un escroc, dar cred că ar fi preferabil să-l văd ca pe o persoană care-mi oferă un avantaj mare, pe care nu mi-l puteam oferi singur, și care merită o răsplată, inclusiv bănească, pentru asta. Obsesia mea nu e cât de mare e răsplata lui, căci mi se pare normal să o primească. Iar dacă ar fi să am o grijă, atunci ar trebui să mă asigur că e un vaccin bun, că nu sunt aranjamente ca să fim forțați să-l facem, etc.
Profitul în sine nu mă deranjează, chit că personal n-o să fiu niciodată în stare să pun o afacere rentabilă pe picioare, cât timp este expresia unei idei geniale sau, cel mai adesea, al unei munci susținute sau chiar dacă, printr-un fler care scapă oamenilor obișnuiți, e obținut mai ușor dar cinstit. Problema apare atunci când banii sunt obținuți prin contracte preferențiale cu statul, obținute pe bază de corupție, și din această categorie sunt mulți din oamenii de afaceri cei mai bogați din țara noastră, sau din înțelegeri de tip cartel sau din înșelarea consumatorilor printr-o reclamă mincinoasă. Dar, în general, cam toate formele de de câștig ilegal au un corespondent în codul penal.
Problema de bază mi se pare însă aceasta: imboldul prim al unei afaceri este dorința de câștig, lăcomia după averi, sau o idee antreprenorială pe care poți s-o pui în practică? Creștinește vorbind, întrebarea devine: dorința de a face afaceri are la bază lăcomia, o patimă pe care omul e chemat să o țină în frâu, sau este rezultatul unui talent pe care omul este dator să îl folosească? Răspunsul pe care tind să-l dea majoritatea este primul: afaceriștii fac afaceri pentru că vor să câștige bani. Dar mie nu mi se pare adevărat. Toți oamenii vor să câștige bani, dar dacă nu se pricep la afaceri (și nu au șansa unor legături corupte cu sferele puterii) se vor mulțumi cu un salariu sau vor șoma. Eu pot dori să am oricât de mulți bani ar fi posibil, dar dacă nu mă pricep la afaceri voi căuta măcar să mă angajez undeva unde să câștig bine, sau voi căuta să-mi suplimentez veniturile: dacă sunt profesor, voi face meditații, dacă sunt contabil, voi ține contabilitatea unor firme, dacă am altă meserie voi căuta să muncesc ceva suplimentar, din ce mă pricep eu, iar dacă nu pot face nimic din toate acestea voi trăi, așa cum mi se pare că fac majoritatea semenilor mei, cu frustrarea că n-am bani din cauză că mi i-au luat bogații.
Are actul de a face afaceri ceva intrinsec incompatibil cu creștinismul, sau predispune la a fi necreștin? Sunt surprinzător de mulți oameni care cred că da.Esența unei afaceri însă nu este dorința de a câștiga bani (cu toate că este intim legat de ea), căci și dacă ești simplu angajat, tot pentru bani muncești, ci ideea pe care o ai și care, dacă va avea succes, va aduce un bine și societății. Dacă bunurile sau serviciile pe care le oferă o afacere sunt cumpărate de clienți, atunci afacerea răspunde unei nevoi reale pe care o au oamenii, iar profitul pe care-l obține patronul este o răsplată bine meritată. În acest fel cred că trebuie înțeleasă și pilda talanților. Nu este un îndemn să dai bani cu dobândă, nu încurajează afacerile în mod direct. Dar putem vedea că Duhul bate unde vrea și în ce forme vrea. Poate unul are mai multă credință, altul postește mai mult, fiecare după cum îi e dat, dar există și un dar al antreprenoriatului. Ca orice dar, poate fi folosit fie spre bine, fie spre rău. Dar nu putem nega că, datorită antreprenorilor, viața noastră este mai ușoară, mai îmbelșugată, mai lungă decât a strămoșilor noștri. Adică nu e suficient un progres științific, dacă nu există cineva cu spirit practic care să-l transpună în practică, iar asta înseamnă, întotdeauna, o afacere.
Dacă nu e vinovat să ai spirit antreprenorial, nu înseamnă că întotdeauna ceea ce faci ca antreprenor este compatibil cu morala creștină. Iar aici ne mai putem gândi la o problemă: este un antreprenor creștin altfel decât unul ateu sau agnostic? Din vagile mele cunoștințe legate de antreprenori creștini, aș spune că nu este nicio diferență între ei, legile managementului afacerilor sunt aceleași indiferent de credințele antreprenorului. Administrarea afacerilor este o știință, și acolo se încearcă reducerea cât mai mare a subiectivității umane, care doar ar încurca lucrurile. Prin urmare, un antreprenor creștin nu va oferi salarii mai mari, nici produse sau servicii mai bune decât unul agnostic. Poate va pune mai mult suflet în ceea ce face, va căuta să fie mai moral, dar în lumea afacerilor astfel de atitudini trebuie să rămână rezervate, căci altfel riști să dispari de pe piață. Diferența poate să apară din felul cum își folosește profitul, poate oferi mai mult unor cauze umanitare de exemplu. Situația este la fel ca în cazul, să zicem, fotbaliștilor. Afacerile nu sunt o treabă creștină, nici fotbalul, dar poți face afaceri sau poți fi fotbalist și dacă ești credincios. Asta că tot văd mulți fotbaliști care-și fac cruce când intră pe teren sau când sunt schimbați. Nu este un mod specific de fotbal creștin, iar un jucător credincios nu se deosebește cu nimic de altul necredincios în timpul jocului. Asta însă nu face fotbalul incompatibil cu credința. Și fotbalistul poate să-și pună aproape aceleași întrebări ca antreprenorul, de exemplu, îți poate fi milă de echipa adversă, știind că dacă-i bați vor retrograda și antrenorul va fi demis? Îți faci treaba cât poți de bine și de corect, și Dumnezeu cu mila, va avea grijă și de adversarii tăi.
Dificultatea de a fi antreprenor creștin este aproximativ aceeași cu a fi pur și simplu creștin într-o lume laică, în care regulile de funcționare, unele din ele foarte dure, nu sunt creștine. Cum ne putem adapta unei lumi care nu e creștină, și care are printre normele de funcționare unele care nu prea sunt compatibile cu creștinismul? Întrebarea specifică pentru antreprenor devine una generală: cum poți fi creștin în lumea de azi? Să ai o afacere te expune, probabil, mai mult decât alte meserii, unui mod necreștinesc de viață. Dar nu este esențialmente diferit de ceea ce fac ceilalți oameni. Și ca angajat ești nevoit să faci chestii necreștinești, ești supus unei ierarhii, dar vei da socoteală, chit că poți da vina și pe șefi sau pe sistem. Să te ferești de acele domenii care, chiar legale fiind, se bazează pe exacerbarea viciilor umane, țigări, băuturi, droguri, jocuri de noroc.
Dar, în afară de acesta, este și un răspuns general. Ioan Botezătorul propovăduia în pustiu, iar la el au început să vină și persoane destul de rău văzute de iudeii credincioși. Ce le spunea unor persoane ale căror meserii erau incompatibile cu cel de credincios al Legii, cum erau vameșii sau soldații? Le spunea nu să renunțe, să-și dea demisia, să părăsească lumea și să meargă în pustiu. Era suficient să-și facă treaba bine: vameșii să încaseze taxe, dar fără să ia mai mult decât trebuie, soldații să lupte în luptă dreaptă, dar să nu ucidă fără motv, să nu siluiască femei. Dacă vameșii și soldații nu erau prin sine incompatibili cu credința, atunci nici capitaliștii de azi nu sunt. Doar că trebuie să-și facă treaba așa cum se cuvine.și să nu ceară nimic mai mult.