Binele pentru mine

Nu există un mod firesc în care să îți poți petrece viața. Ceea ce facem zilnic este destul de mult determinat istoric și cultural. Felul în care trăiește un țăran iobag român din secolul XVIII este, cu siguranță, diferit de stilul de viață al unui cercetător științific de la o universitate americană din secolul XX. O comparație între cele două stiluri de a trăi nu ar duce, probabil, nicăieri. Dintotdeauna viața umană a fost raționalizată prin diverse rutine și ritualuri, iar firescul și normalul au luat tot felul de înfățișări. Stilul de viață și acțiunile zilnice sunt normale înăuntrul civilizației proprii, și sălbatice sau ciudate când sunt privite din perspective diferite. Dar și țăranul și savantul, își duc viața cu sentimentul că fac ceea ce este normal să facă, că se încadrează, în cea mai mare parte a timpului, în rândul a ceea ce se cuvine. Ar fi inutil să ne apucăm să facem paralelisme forțate. Dar, atunci când vrem să înțelegem viața unui om, dincolo de modul concret în care se manifestă el înăuntrul societății, trebuie să ne intereseze care este relația lui cu sinele propriu, cu lumea în care trăiește și cu Dumnezeu. Nu comparăm oamenii unii cu alții, ci pe fiecare în parte cu aceste constante: eu-l prorpiu, lumea, divinul. Încercând să înțelegem aceste raporturi, am putea să aflăm ceva relevant despre el.
Spre deosebire de alte specimene din istorie, omul contemporan pare să fie centrat în el însuși, să își caute un bine al lui propriu, din perspectiva căruia să obțină relații avantajoase cu lumea și să ignore relația cu Dumnezeu. De aceea, majoritatea programelor de viață care ne sunt propuse astăzi sunt despre cum să ne facem bine nouă înșine, iar apoi, dacă mai este posibil, cum să facem bine și pentru lumea din jur, ignorând tot ce ar ține de transcendență.

Se folosește mult astăzi conceptul de wellness, adică nu doar de a nu suferi de nicio boală, dar și de a atinge o stare de bine, de pace și armonie interioară. Oamenii fac din sănătatea lor sau din super-sănătatea lor preocuparea principală a vieții, și făcând asta se transformă într-un obiect de auto adorație. Un fragment dintr-o descriere făcută de o persoană pe nume Alex: „mă trezesc și imediat încep să mă hidratez. Corpul tău absoarbe cel mai bine după ce dormi așa că primul lucru pe care îl îngurgitez este cel mai important. Beau un pahar cu apă de cocos pură (trebuie să bei apă care are o culoare ușor roz, nu albă, deoarece este mai concentrată) și să o diluez cu apă în proporție de 2 la 1, să iei multivitamine și stimulator de vitamina C.” Și apoi Alex are grijă de sufletul său, face meditație și recită niște mantre. În continuare se concentrează pe respirație și inspirație, înainte de a merge la sală pentru a face yoga, cardio și ridicare de greutăți. De-a lungul zilei mănâncă nuci, bea suc verde și înghite cărbune activ și două lingurițe de oțet de mere. Crede în puterea vindecătoare a cristalelor, caută locurile magnetice de pe pământ. Ca o concluzie: oamenii de acest fel dau dovadă de un solipsism desăvârșit. Iar la final, articolul din contramundum vine cu un citat din Francis Bacon, care explică sensul avut în vedere : “puterile omului sunt fragile când pleacă dintr-un punct slab: propria persoană”.
Sunt o mulțime de modele despre cum să îți organizezi viața, cât să mănânci, să bei, să dormi, cât sex să faci. Toate aceste programe care ni se propun sunt menite să ne îmbunătățească performanțele, ceea ce, în sine, este un scop lăudabil. Ce este rău dacă reușim să fim mai productivi, să renunțăm la obiceiurile proaste, să ne învingem viciile, să atingem echilibrul pe care ni-l dorim, să facem mai mult sport sau să reușim să ne realizăm obiectivele, să căutăm să fim, prin toate aceste programe, așa cum se spune, cea mai buna versiune a noastră? Nu este rău să cauți să îți îmbunătățești performanțele, sau să nu mai pierzi timpul aiurea, pentru cei care au obiceiul procrastinării, să reușești să lupți și să îți învingi neputințele. O viață bine dusă include lupta asiduă cu slăbiciunile și cu patimile proprii. Dar dacă se reduce la preocupări de genul: ce și cât să mănânci, cum să dormi, cum să te relaxezi prin yoga și meditație de nu știu ce fel, să cauți cristale, magnetisme, și după ce le faci pe toate să crezi că ești un om realizat, atunci este o viață de o prostie fără seamăn și un nonsens violent. Ca să nu mai spun că dacă ai în vedere numai persoana proprie, nu poți avea relații de iubire, respect, prețuire sau măcar ură pentru vreun semen de-al tău. Totul se învârte în jurul sinelui propriu, într-o acțiune de un ridicol desăvârșit.
Am spus, de la început, că nu știm care este normalitatea vieții, din cauză că poate lua forme multiple. Dar putem să ne dăm seama ce este nefiresc, prin raportare la sine sau la lume. Prin acțiunile de atingere a wellness-ului care ni se propun, omul se auto-divinizează pe sine și, prin acest act, se și anulează deoarece prin asemenea acțiuni suntem asimilați unor mecanisme care trebuiesc reglate pentru a obține bucuria și fericirea.
În fața unor asemenea programe, cred că omul trăiește fericit dacă se bagă mai puțin în seamă pe sine, dacă se lasă furat de viață, dacă reușește să se livreze clipei fără să calculeze câte calorii consumă sau ce meditații sau alte chestii sufletești trebuie să facă. Viața are farmecul ei, doza ei de nedeterminat, un fel de a te lăsa cuprins de ea fără să cauți formule și fără să gestionezi la milimetru felul în care o petreci. Sunt câteva modalități de a duce o viață normală.
Cred că unul din cele mai importante lucruri pe care le putem face este să citim, măcar din când în când, romane de calitate. Să ieșim din viața noastră limitată, din încercările noastre de a ne perfecționa după modelele a tot felul de guru, și să trăim viața acelor personaje imaginare, mult mai apropiată de viața reală decât felul artificial în care vrem noi să viețuim. Literatura este o formă foarte bună de a ne întreba dacă trăim o viață normală sau nu.
Altă modalitate este să fim atenți la oameni, să-i ascultăm, să le luăm în seamă sfaturile. Ei vor vedea, din afară, aspecte care nouă de scapă. Tendința noastră este să rămânem la suprafață, vrem să ne transformăm în niște roboței performanți, să căutăm o împlinire absolut iluzorie. Confruntarea cu ceilalți, prin intermediul literaturii sau al ascultării prietenilor noștri, este o bună metodă de a fi mai liberi.
Ar fi bine dacă am fi în stare să ne rugăm. Rugăciunea este respirația sufletului în căutare de liniștire, care a înțeles că numai la Domnul poate găsi răgaz în tumultul vieții.
Această concentrare pe sine este obositoare și alienantă. „Este mai fericit a da decât a lua” (Fapte 20, 35) înseamnă că deschiderea către semenul tău este calea de a te simți bine în propria piele. Poți face o mulțime de exerciții de meditație spirituală, să ai cele mai bune regimuri alimentare din lume, să cauți locurile cu energie pozitivă - mare parte din toate acestea sunt prostii fără rost, dar și dacă ar avea un rol pozitiv este valabil - tot ce faci e vânare de vânt dacă nu cauți singurul lucru care trebuiește: deschiderea iubitoare față de oameni și de Dumnezeu.