Schimbarea la față
"Și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina" (Matei 17, 2)
Momentul schimbării la față este rezultatul unui moment anterior și pregătirea unuia ce va veni. Momentul anterior se petrece când Iisus îi întreabă pe ucenici cine zice lumea că este El. Iar apostolii îi răspund că unii îl cred Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții vreunul dintre prooroci. Oamenii îl aveau între ei pe Iisus, îi ascultau învățătura, vedeau minunile pe care le făcea, vindecările, înmulțirea pâinilor, învierile din morți și toate celelalte. Își dădeau seama că nu este un simplu om, dar nu știau de unde să îl ia, de aceea îl asimilau cu un prooroc, un om înzestrat cu puteri deosebite, cu un har special, un sfânt însemnat, iar asta era ceea ce puteau mulțimile să zică, din raportul lor exterior cu Fiul Omului. Însă apoi Hristos îi întreabă, cine zic ei, apostolii, că este El. Iar Petru, vorbind în numele tuturor, zice: "Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu". Pe baza acestei mărturii, inspirată de Duhul Sfânt, Hristos își întemeiază biserica Sa. Și începe să le vorbească ucenicilor despre patimile pe care avea să sufere de la bătrâni și arhierei, cum avea să fie bătut, răstignit, dar a treia zi va învia. Iarăși Petru intervine, dar acum ca să îl dojenească, să nu lase să i se întâmple unele ca acestea. La prima intervenție, Hristos îl fericește pe Petru, pentru descoperirea de la Dumnezeu. Acum însă îl mustră aspru: "mergi înapoia mea, Satano! Sminteală îmi ești" ( Matei 16, 23). Prima oară, cuvintele lui Petru au fost inspirate de Dumnezeu, iar a doua oară de om sau satana, căci ajung să gândească la fel, prin încercare de evitare a crucii.
Prin Schimbarea la față, Hristos ilustrează această convorbire cu apostolii. Dacă ei L-au recunoscut ca Dumnezeu, atunci El le arată Dumnezeirea Sa, "pe cât li se putea lor arăta", după cum se cântă în troparul sărbătorii. În această slavă, Hristos îi are alături pe Moise și pe Ilie. Aceștia simbolizează, unul Legea, iar celălalt Profeții, și împreună Vechiul Testament. Dar, atunci când Hristos stătea învăluit în nor împreună cu Moise și cu Ilie, despre ce discutau între ei? "Vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să îl împlinească în Ierusalim"(Luca 9, 31). Fiul Omului ne spune că viața aceasta este destinată să se împlinească în lumina supra firească a Taborului. Dar drumul până acolo trece obligatoriu prin suferință și moarte. Noi suntem de partea lui Petru. Îi recunoaștem lui Hristos dumnezeirea, dar în același timp ne dorim o viață comodă, în care să nu ne lipsească nimic, să nu întâmpinăm vreo durere.
Evenimentul Schimbării la Față s-a petrecut cu puțin înainte de patimile Mântuitorului, și își avea rostul în pregătirea și întărirea apostolilor pentru evenimentele tragice care vor urma. Când îl vor vedea pe Omul Acela batjocorit de soldați, bătut cu biciul, crucificat și apoi pus în mormânt, să aibă în vedere că este Dumnezeu adevărat, venit în lume ca să ne mântuiască pe noi, și să nu deznădăjduiască. Totuși, atât de copleșitoare a fost durerea crucii, atât de totală părea victoria întunericului, încât apostolii s-au lăsat răpuși de ea, stăteau ascunși de frică, să nu fie și ei prinși și omorâți. A trebuit să vină mironosițele să le aducă vestea mormântului gol, ca ei să își amintească profețiile pe care le primiseră de la Hristos, să își recapete curajul și să creadă în învierea Sa.
Majoritatea sihăstriilor au ca hram Schimbarea la Față. Aici sunt acei călugări care s-au retras complet din lume, pentru a căuta împărtășirea de lumina necreată a lui Hristos. Ei au rupt legăturile cu lumea păcatului, și încearcă să se aducă pe sine jertfă vie, au cele mai aspre posturi, cele mai mari nevoințe, ca să ajungă la starea îngerească în care vor fi toți oamenii după sfârșitul lumii acesteia.
Pe Tabor însă, Domnul a arătat o altă cale. Când a văzut lumina în care erau Hristos, Moise și Ilie, apostolul Petru s-a simțit dator să spună ceva, ca din partea umanității care îl vede pe Dumnezeu. A propus să construiască niște colibe, ca să se mute acolo permanent, să contemple lumina în care se aflau cei trei. Colibele erau pentru Hristos, Moise și Ilie, pe ei doreau să-i oprească în loc, cei trei apostoli care priveau nu își doreau nimic, decât să rămână acolo. Petru voia să își facă sălaș în extaz. Hristos însă nu acceptă asta. El știe că misiunea Sa nu s-a încheiat, că trebuie să se întoarcă între oameni, pentru a fi torturat și ucis de ei. Prima oară însă, coborât din munte, dă peste cearta apostolilor rămași în lume, care nu puteau să vindece un copil demonizat. Liniștirea și contemplarea sunt pentru viața de apoi, dar numai dacă trecem prin încercările și moartea din viața de aici. Astfel, într-un mod paradoxal, cea mai mistică dintre întâmplările relatate în Noul Testament este un îndemn la acțiune în lumea de aici, prin asumarea crucii.
Lumea ne oferă și nouă, cei care ne considerăm credincioși, și am vrea să urmăm calea lui Petru, prilejuri de suferință. Creștinismul este, de mulți ani, și continuă și în viitor, cea mai persecutată religie. În țările islamice credincioșii creștini sunt pasibili de a fi omorâți oricând. Pentru un regim comunist, precum cel china, creștinismul poate fi pedepsit aspru, oricum statul tinde spre un control total al cetățenilor, spre interzicerea oricăror idei care nu fac parte din propaganda oficială. În Occident, partea cea mai civilizată și mai avansată democratic a lumii, bântuie o ideologie a corectitudinii politice și a ideologiei de gen, aidoma marxismului de care eliberat în urmă cu 30 de ani. Nicăieri pe pământ nu este simplu de trăit. Asumarea creștinismului presupune riscuri, pe care însă le primim pentru că avem în față promisiunea luminii de pe Tabor. Tot ceea ce trebuie să facem, este să fim demni de ceea ce pretindem că suntem.
Momentul schimbării la față este rezultatul unui moment anterior și pregătirea unuia ce va veni. Momentul anterior se petrece când Iisus îi întreabă pe ucenici cine zice lumea că este El. Iar apostolii îi răspund că unii îl cred Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții vreunul dintre prooroci. Oamenii îl aveau între ei pe Iisus, îi ascultau învățătura, vedeau minunile pe care le făcea, vindecările, înmulțirea pâinilor, învierile din morți și toate celelalte. Își dădeau seama că nu este un simplu om, dar nu știau de unde să îl ia, de aceea îl asimilau cu un prooroc, un om înzestrat cu puteri deosebite, cu un har special, un sfânt însemnat, iar asta era ceea ce puteau mulțimile să zică, din raportul lor exterior cu Fiul Omului. Însă apoi Hristos îi întreabă, cine zic ei, apostolii, că este El. Iar Petru, vorbind în numele tuturor, zice: "Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu". Pe baza acestei mărturii, inspirată de Duhul Sfânt, Hristos își întemeiază biserica Sa. Și începe să le vorbească ucenicilor despre patimile pe care avea să sufere de la bătrâni și arhierei, cum avea să fie bătut, răstignit, dar a treia zi va învia. Iarăși Petru intervine, dar acum ca să îl dojenească, să nu lase să i se întâmple unele ca acestea. La prima intervenție, Hristos îl fericește pe Petru, pentru descoperirea de la Dumnezeu. Acum însă îl mustră aspru: "mergi înapoia mea, Satano! Sminteală îmi ești" ( Matei 16, 23). Prima oară, cuvintele lui Petru au fost inspirate de Dumnezeu, iar a doua oară de om sau satana, căci ajung să gândească la fel, prin încercare de evitare a crucii.
Prin Schimbarea la față, Hristos ilustrează această convorbire cu apostolii. Dacă ei L-au recunoscut ca Dumnezeu, atunci El le arată Dumnezeirea Sa, "pe cât li se putea lor arăta", după cum se cântă în troparul sărbătorii. În această slavă, Hristos îi are alături pe Moise și pe Ilie. Aceștia simbolizează, unul Legea, iar celălalt Profeții, și împreună Vechiul Testament. Dar, atunci când Hristos stătea învăluit în nor împreună cu Moise și cu Ilie, despre ce discutau între ei? "Vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să îl împlinească în Ierusalim"(Luca 9, 31). Fiul Omului ne spune că viața aceasta este destinată să se împlinească în lumina supra firească a Taborului. Dar drumul până acolo trece obligatoriu prin suferință și moarte. Noi suntem de partea lui Petru. Îi recunoaștem lui Hristos dumnezeirea, dar în același timp ne dorim o viață comodă, în care să nu ne lipsească nimic, să nu întâmpinăm vreo durere.
Evenimentul Schimbării la Față s-a petrecut cu puțin înainte de patimile Mântuitorului, și își avea rostul în pregătirea și întărirea apostolilor pentru evenimentele tragice care vor urma. Când îl vor vedea pe Omul Acela batjocorit de soldați, bătut cu biciul, crucificat și apoi pus în mormânt, să aibă în vedere că este Dumnezeu adevărat, venit în lume ca să ne mântuiască pe noi, și să nu deznădăjduiască. Totuși, atât de copleșitoare a fost durerea crucii, atât de totală părea victoria întunericului, încât apostolii s-au lăsat răpuși de ea, stăteau ascunși de frică, să nu fie și ei prinși și omorâți. A trebuit să vină mironosițele să le aducă vestea mormântului gol, ca ei să își amintească profețiile pe care le primiseră de la Hristos, să își recapete curajul și să creadă în învierea Sa.
Majoritatea sihăstriilor au ca hram Schimbarea la Față. Aici sunt acei călugări care s-au retras complet din lume, pentru a căuta împărtășirea de lumina necreată a lui Hristos. Ei au rupt legăturile cu lumea păcatului, și încearcă să se aducă pe sine jertfă vie, au cele mai aspre posturi, cele mai mari nevoințe, ca să ajungă la starea îngerească în care vor fi toți oamenii după sfârșitul lumii acesteia.
Pe Tabor însă, Domnul a arătat o altă cale. Când a văzut lumina în care erau Hristos, Moise și Ilie, apostolul Petru s-a simțit dator să spună ceva, ca din partea umanității care îl vede pe Dumnezeu. A propus să construiască niște colibe, ca să se mute acolo permanent, să contemple lumina în care se aflau cei trei. Colibele erau pentru Hristos, Moise și Ilie, pe ei doreau să-i oprească în loc, cei trei apostoli care priveau nu își doreau nimic, decât să rămână acolo. Petru voia să își facă sălaș în extaz. Hristos însă nu acceptă asta. El știe că misiunea Sa nu s-a încheiat, că trebuie să se întoarcă între oameni, pentru a fi torturat și ucis de ei. Prima oară însă, coborât din munte, dă peste cearta apostolilor rămași în lume, care nu puteau să vindece un copil demonizat. Liniștirea și contemplarea sunt pentru viața de apoi, dar numai dacă trecem prin încercările și moartea din viața de aici. Astfel, într-un mod paradoxal, cea mai mistică dintre întâmplările relatate în Noul Testament este un îndemn la acțiune în lumea de aici, prin asumarea crucii.
Lumea ne oferă și nouă, cei care ne considerăm credincioși, și am vrea să urmăm calea lui Petru, prilejuri de suferință. Creștinismul este, de mulți ani, și continuă și în viitor, cea mai persecutată religie. În țările islamice credincioșii creștini sunt pasibili de a fi omorâți oricând. Pentru un regim comunist, precum cel china, creștinismul poate fi pedepsit aspru, oricum statul tinde spre un control total al cetățenilor, spre interzicerea oricăror idei care nu fac parte din propaganda oficială. În Occident, partea cea mai civilizată și mai avansată democratic a lumii, bântuie o ideologie a corectitudinii politice și a ideologiei de gen, aidoma marxismului de care eliberat în urmă cu 30 de ani. Nicăieri pe pământ nu este simplu de trăit. Asumarea creștinismului presupune riscuri, pe care însă le primim pentru că avem în față promisiunea luminii de pe Tabor. Tot ceea ce trebuie să facem, este să fim demni de ceea ce pretindem că suntem.
Comentarii
Trimiteți un comentariu