Discreția Domnului
După ce îi vindecă pe orbi „Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: „Luaţi seama, să nu ştie nimeni”. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.” (Matei 9, 30-31). De ce insistă Hristos, căci le vorbește cu asprime, și lucrul acesta îl face foarte rar, ca cei vindecați să nu vorbească cu nimeni? Cerința de a nu vesti minunile mai apare de câteva ori, de pildă după Schimbarea la Față: „Şi coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morţi.” (Marcu 9, 9). Fie că sunt taumaturgice, fie că îi arată direct dumnezeirea, relatarea minunilor i-ar fi ușurat mult munca lui Hristos. În fața minunii, ca eveniment extraordinar care depășește puterea umană de înțelegere, și dă peste cap legile naturii, ești gata să te înclini. Prin propaganda cu minuni, dacă ar fi recurs la ea, mesajul transmis de Hristos ar fi fost mult mai repede acceptat, mulțimile ar fi fost convinse rapid, Hristos ar fi fost văzut ca un personaj cu puteri supranaturale, de care nimeni nu ar fi avut curaj să se atingă. Ar fi fost scutit de toate contestările venite de la preoții legii vechi și de la cărturari, dar mai ales de rușinoasa moarte pe cruce. Ar fi fost avantajos, și ar fi dus la îndeplinirea misiunii cu mult mai mare succes și fără să mai sufere. Toți ar fi fost mulțumiți. Cred că oricare dintre noi, dacă ar fi fost în locul Lui, ar fi folosit acest atu, ca să își ușureze misiunea. De ce însă Hristos nu a vrut să se vorbească despre minunile pe care le-a făcut, a cerut să fie păstrate în taină, să nu se vestească despre actele Lui minunate decât după ce El nu mai era printre oameni?
Mai întâi însă, să ne gândim de ce a făcut minuni, dacă ele trebuiau ținute ascunse? Nu era mai simplu să nu le facă deloc, ca să nu mai apară nici problema răspândirii lor? Deci, de ce făcea minuni? Ca să-i ajute pe oameni, le făcea din dragoste și din milă pentru suferința făpturii create de El. De aceea nici nu avea nevoie de aplauzele mulțimii care privea uimită înfrângerea bolii și a morții. El nu făcea minuni pentru a epata, ca să își afirme puterea, ci pentru că era nevoie de ele. Vindeca un bolnav care nu avea altă putință de vindecare, învia un mort pe care nu îl putea învia nimeni. Făcea minunile pentru a ajuta oamenii.
Minunea este ceva exterior omului. Te lasă nedumerit. Te obligă să vezi și să nu poți contesta, nu îți lasă șansa credinței sau necredinței. Te forțează la acceptare, nu poți să te sustragi, nu mai ai șansa de a te opune. Hristos nu vrea o asemenea victorie facilă, care L-ar fi făcut împărat de necontestat al iudeilor. Dumnezeu nu vrea supunerea noastră necondiționată, ci acceptarea din iubire. Minunea ar fi fost o agresiune asupra libertății de alegere. De aceea Dumnezeu, cel mai adesea se ascunde, și întotdeauna este de o discreție maximă, în așa fel încât se lasă batjocorit de oameni și ne permite să trecem nepăsători pe lângă El.
Hristos refuză minunile în două situații, dacă s-ar produce asupra Lui însuși, sau dacă nu ar avea eficiență în ajutorarea oamenilor. La ispitirea din pustiul Carantaniei (Matei 4, 1-8), diavolul îi propune să transforme pietrele în pâine, ca să se sature după postul fără nicio hrană de 40 de zile, sau să se arunce de pe aripa templului, căci va fi ajutat de îngerii lui Dumnezeu, care nu îl vor lăsa să fie vătămat. Fariseii îi cer o minune (Matei 12, 38), ca să se asigure că este Fiul lui Dumnezeu, celui care făcuse atâtea minuni în rândul poporului. Pe cruce fiind, i se spune să se salveze pe sine, dacă pretinde că este fiul lui Dumnezeu. El refuză să facă aceste minuni la cerere, chiar dacă astfel ar fi avut câștig de cauză în fața fariseilor și ar fi evitat moartea pe cruce. Dacă ar fi făcut minunile care i se cereau, ar fi convins pe toată lumea, toți i se închinau, nimeni nu ar fi avut curaj să se atingă de El. Dar ar fi fost o închinare obținută prin constrângere, nu am fi avut libertatea de a ne opune, nu ar fi fost însoțită de dragoste, nici de dorința de a ne schimba sufletește pentru a vedea Slava lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi câștigat partida, dar l-ar fi pierdut pe om. A preferat să fie crucificat decât să atenteze la libertatea noastră, și ne-a oferit putință de a spori duhovnicește prin credință. Căci credința, în condițiile lumii terestre, este o nădăjduire în cele ce nu se văd, dându-ne putința de creștere spre ele.
Când totuși a făcut minuni, Hristos le-a condiționat de credință. "Credeți că pot să fac Eu aceasta?" (Matei 9, 28) sau "fie ție după credința ta". (Matei 15, 28) Astfel, cel ce primea minunea nu era numai vindecat trupește, ci se apropia de Dumnezeu, se însănătoșea sufletește. Minunile făcute de Hristos au fost pentru a ajuta în mod real oamenii, nu erau spectacolul unei forțe etalate, nu erau făcute ca să îi impresioneze pe privitori cu puterea Lui suprafirească, ci ca să le redea vederea, sănătatea sau chiar viața, în cazul învierilor din morți. Și le-a făcut în totală discreție, astfel încât chiar și acum, cu toate că sunt consemnate în Biblie, sunt contestate, și mulți oameni refuză să le accepte.
Astfel, convertirea omului de care se atinge Dumnezeu este interioară, o transformare a sufletului, să devii altul, nu doar să te minunezi, ca atunci când vezi întâmplări neobișnuite la televizor, te întrebi cum oare de se pot întâmpla unele ca acestea, și treci mai departe fără să mai cercetezi ce se întâmplă.
De ce oamenii care erau vindecați și primeau porunca să nu vorbească nimănui, vorbeau totuși despre ceea ce se întâmplase cu ei? Pentru că nu puteau să țină ascunsă puterea lui Dumnezeu care se manifestase. Ei deveneau martori și vestitori. Iar mărturisirea lor era nu numai prin cuvintele pe care le foloseau, dar își prin viață nouă pe care o duceau.
În general, credința nu are nevoie să fie exhibată. Se mulțumește cu trăirea adâncă, nezgomotoasă, întoarsă către sine. Există pustnicii nevăzuți, la Athos sau în munții românești. Se știe despre ei că sunt pe undeva, dar nu prea poți să ajungi la ei, pentru că acești oameni nu au nimic de demonstrat lumii, nu vor să se afirme în vreun fel, nici măcar prin credință. Se mulțumesc să trăiască în condiții inimaginabil de sărace pentru noi, pentru a se putea ruga fără să fie văzuți și lăudați de oameni.
Credinciosul, dacă are o credință reală, este în total dezacord cu lumea. Fariseii de ieri și de azi vor să arate, să pară mai mult decât sunt. Dacă am putea să facem minuni în fața semenilor noștri, le-am folosi fără ezitare, ca să arătăm lumii cât de tari suntem, ca să câștigăm adepți, să convingem. Luptăm pentru imaginea noastră mai mult decât pentru ființa intimă. Ne ducem viața într-o exterioritate în care vrem mai mult să părem decât să fim. Ne etalăm puterea reală sau simbolică pe care o avem sau ne închipuim că o avem, ca să impresionăm și să dominăm lumea. Trăim în afara noastră prin aproape tot ceea ce facem. Ne stimulăm unii pe alții, ca să părem, și noi și ei, mai mult decât suntem. Prezența noastră în grupul de cunoștințe sau pe rețelele de socializare urmează aceeași lege a aparenței care înlocuiește fondul. De aceea purtăm eu-uri gonflate, pe care să le arătăm lumii, ne mai având timp și chef să vedem ce este înăuntrul nostru.
Ar fi bine să fim în stare să ne purtăm viețile cu mai multă discreție, să nu căutăm să fim autorii unor acte spectaculoase, de felul minunilor, care doar ar impresiona, să luăm aminte nu doar la spectacolul fascinant al superputerilor pe care le etalează unii și alții, ci și la interiorul arid, pe care de obicei îl neglijăm.
După ce îi vindecă pe orbi „Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: „Luaţi seama, să nu ştie nimeni”. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.” (Matei 9, 30-31). De ce insistă Hristos, căci le vorbește cu asprime, și lucrul acesta îl face foarte rar, ca cei vindecați să nu vorbească cu nimeni? Cerința de a nu vesti minunile mai apare de câteva ori, de pildă după Schimbarea la Față: „Şi coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morţi.” (Marcu 9, 9). Fie că sunt taumaturgice, fie că îi arată direct dumnezeirea, relatarea minunilor i-ar fi ușurat mult munca lui Hristos. În fața minunii, ca eveniment extraordinar care depășește puterea umană de înțelegere, și dă peste cap legile naturii, ești gata să te înclini. Prin propaganda cu minuni, dacă ar fi recurs la ea, mesajul transmis de Hristos ar fi fost mult mai repede acceptat, mulțimile ar fi fost convinse rapid, Hristos ar fi fost văzut ca un personaj cu puteri supranaturale, de care nimeni nu ar fi avut curaj să se atingă. Ar fi fost scutit de toate contestările venite de la preoții legii vechi și de la cărturari, dar mai ales de rușinoasa moarte pe cruce. Ar fi fost avantajos, și ar fi dus la îndeplinirea misiunii cu mult mai mare succes și fără să mai sufere. Toți ar fi fost mulțumiți. Cred că oricare dintre noi, dacă ar fi fost în locul Lui, ar fi folosit acest atu, ca să își ușureze misiunea. De ce însă Hristos nu a vrut să se vorbească despre minunile pe care le-a făcut, a cerut să fie păstrate în taină, să nu se vestească despre actele Lui minunate decât după ce El nu mai era printre oameni?
Mai întâi însă, să ne gândim de ce a făcut minuni, dacă ele trebuiau ținute ascunse? Nu era mai simplu să nu le facă deloc, ca să nu mai apară nici problema răspândirii lor? Deci, de ce făcea minuni? Ca să-i ajute pe oameni, le făcea din dragoste și din milă pentru suferința făpturii create de El. De aceea nici nu avea nevoie de aplauzele mulțimii care privea uimită înfrângerea bolii și a morții. El nu făcea minuni pentru a epata, ca să își afirme puterea, ci pentru că era nevoie de ele. Vindeca un bolnav care nu avea altă putință de vindecare, învia un mort pe care nu îl putea învia nimeni. Făcea minunile pentru a ajuta oamenii.
Minunea este ceva exterior omului. Te lasă nedumerit. Te obligă să vezi și să nu poți contesta, nu îți lasă șansa credinței sau necredinței. Te forțează la acceptare, nu poți să te sustragi, nu mai ai șansa de a te opune. Hristos nu vrea o asemenea victorie facilă, care L-ar fi făcut împărat de necontestat al iudeilor. Dumnezeu nu vrea supunerea noastră necondiționată, ci acceptarea din iubire. Minunea ar fi fost o agresiune asupra libertății de alegere. De aceea Dumnezeu, cel mai adesea se ascunde, și întotdeauna este de o discreție maximă, în așa fel încât se lasă batjocorit de oameni și ne permite să trecem nepăsători pe lângă El.
Hristos refuză minunile în două situații, dacă s-ar produce asupra Lui însuși, sau dacă nu ar avea eficiență în ajutorarea oamenilor. La ispitirea din pustiul Carantaniei (Matei 4, 1-8), diavolul îi propune să transforme pietrele în pâine, ca să se sature după postul fără nicio hrană de 40 de zile, sau să se arunce de pe aripa templului, căci va fi ajutat de îngerii lui Dumnezeu, care nu îl vor lăsa să fie vătămat. Fariseii îi cer o minune (Matei 12, 38), ca să se asigure că este Fiul lui Dumnezeu, celui care făcuse atâtea minuni în rândul poporului. Pe cruce fiind, i se spune să se salveze pe sine, dacă pretinde că este fiul lui Dumnezeu. El refuză să facă aceste minuni la cerere, chiar dacă astfel ar fi avut câștig de cauză în fața fariseilor și ar fi evitat moartea pe cruce. Dacă ar fi făcut minunile care i se cereau, ar fi convins pe toată lumea, toți i se închinau, nimeni nu ar fi avut curaj să se atingă de El. Dar ar fi fost o închinare obținută prin constrângere, nu am fi avut libertatea de a ne opune, nu ar fi fost însoțită de dragoste, nici de dorința de a ne schimba sufletește pentru a vedea Slava lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi câștigat partida, dar l-ar fi pierdut pe om. A preferat să fie crucificat decât să atenteze la libertatea noastră, și ne-a oferit putință de a spori duhovnicește prin credință. Căci credința, în condițiile lumii terestre, este o nădăjduire în cele ce nu se văd, dându-ne putința de creștere spre ele.
Când totuși a făcut minuni, Hristos le-a condiționat de credință. "Credeți că pot să fac Eu aceasta?" (Matei 9, 28) sau "fie ție după credința ta". (Matei 15, 28) Astfel, cel ce primea minunea nu era numai vindecat trupește, ci se apropia de Dumnezeu, se însănătoșea sufletește. Minunile făcute de Hristos au fost pentru a ajuta în mod real oamenii, nu erau spectacolul unei forțe etalate, nu erau făcute ca să îi impresioneze pe privitori cu puterea Lui suprafirească, ci ca să le redea vederea, sănătatea sau chiar viața, în cazul învierilor din morți. Și le-a făcut în totală discreție, astfel încât chiar și acum, cu toate că sunt consemnate în Biblie, sunt contestate, și mulți oameni refuză să le accepte.
Astfel, convertirea omului de care se atinge Dumnezeu este interioară, o transformare a sufletului, să devii altul, nu doar să te minunezi, ca atunci când vezi întâmplări neobișnuite la televizor, te întrebi cum oare de se pot întâmpla unele ca acestea, și treci mai departe fără să mai cercetezi ce se întâmplă.
De ce oamenii care erau vindecați și primeau porunca să nu vorbească nimănui, vorbeau totuși despre ceea ce se întâmplase cu ei? Pentru că nu puteau să țină ascunsă puterea lui Dumnezeu care se manifestase. Ei deveneau martori și vestitori. Iar mărturisirea lor era nu numai prin cuvintele pe care le foloseau, dar își prin viață nouă pe care o duceau.
În general, credința nu are nevoie să fie exhibată. Se mulțumește cu trăirea adâncă, nezgomotoasă, întoarsă către sine. Există pustnicii nevăzuți, la Athos sau în munții românești. Se știe despre ei că sunt pe undeva, dar nu prea poți să ajungi la ei, pentru că acești oameni nu au nimic de demonstrat lumii, nu vor să se afirme în vreun fel, nici măcar prin credință. Se mulțumesc să trăiască în condiții inimaginabil de sărace pentru noi, pentru a se putea ruga fără să fie văzuți și lăudați de oameni.
Credinciosul, dacă are o credință reală, este în total dezacord cu lumea. Fariseii de ieri și de azi vor să arate, să pară mai mult decât sunt. Dacă am putea să facem minuni în fața semenilor noștri, le-am folosi fără ezitare, ca să arătăm lumii cât de tari suntem, ca să câștigăm adepți, să convingem. Luptăm pentru imaginea noastră mai mult decât pentru ființa intimă. Ne ducem viața într-o exterioritate în care vrem mai mult să părem decât să fim. Ne etalăm puterea reală sau simbolică pe care o avem sau ne închipuim că o avem, ca să impresionăm și să dominăm lumea. Trăim în afara noastră prin aproape tot ceea ce facem. Ne stimulăm unii pe alții, ca să părem, și noi și ei, mai mult decât suntem. Prezența noastră în grupul de cunoștințe sau pe rețelele de socializare urmează aceeași lege a aparenței care înlocuiește fondul. De aceea purtăm eu-uri gonflate, pe care să le arătăm lumii, ne mai având timp și chef să vedem ce este înăuntrul nostru.
Ar fi bine să fim în stare să ne purtăm viețile cu mai multă discreție, să nu căutăm să fim autorii unor acte spectaculoase, de felul minunilor, care doar ar impresiona, să luăm aminte nu doar la spectacolul fascinant al superputerilor pe care le etalează unii și alții, ci și la interiorul arid, pe care de obicei îl neglijăm.
Comentarii
Trimiteți un comentariu