Implicarea Bisericii în campaniile electorale

Tudor Chirilă este pe alături de credință atunci când spune că Dumnezeu nu se află în biserici, dar îl vede ca pe o energie care se află, împreună cu diavolul, în sufletul omului. Vorbește despre credință fără să aibă cunoștințele minime necesare, așa cum fac mulți alți oameni, care însă nu au expunerea sa mediatică. Găsește și motive de a ataca biserica, pentru că vede preoți pedofili prin Brazilia sau îi mai arată alte defecte ale ale ei. Dar problema ridicată de el este reală. Preoții nu trebuie să îndrume cetățenii spre ce anume să voteze. Iar dacă o fac, așa cum se întâmplă sporadic, reacțiile de ură stârnite de îndrumarea lor electorală sunt mult mai mari decât ipoteticul beneficiu al votului indicat. În climatul din zilele noastre Biserica nu poate nici să se implice electoral, dar nici să fie indiferentă la ceea ce se întâmplă.

Sigur, preotul este cetățean al acestei țări, are toate drepturile pe care le avem noi toți, inclusiv acela de a îndemna concetățenii să voteze un partid sau altul. Numai că acest lucru nu trebuie făcut în timpul exercitării funcției sacerdotale, și, pe cât posibil, nu în public. De altfel, acest lucru vine împotriva regulamentului de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române.

Societatea românească este foarte polarizată, s-a ajuns la o tensiune aproape de paroxism. Noi, cetățenii pașnici ai acestei țări, suntem bombardați permanent de manipulări, de procese de intenție, de minciuni spuse de unii și de alții. Trăim într-o  isterie continua. Un politician, șef al partidului de guvernământ, este fie salvatorul poporului, singurul, alături de partidul lui, care ne vrea binele, fie infractorul care caută toate mijloacele de a scăpa de justiție. Se ajunge la declarații paranoice, dacă nu ai deja o opțiune gata formulată nu mai știi pe cine să crezi, căci între cel mai bun și cel mai rău nu poți face o medie și să rămâi calm. Ești fie de o parte, fie de alta a baricadei, iar opțiunile sunt între binele României sau dezastrul ei. Dacă te interesează cât de cât politica, nu poți rămâne indiferent la marasmul care ne înconjoară zi de zi.

Ar putea Biserica să facă ceva, în acest climat atât de nociv? Partea ei, care îi revine prin “statut” este să îndemne pe toată lumea la rugăciune, calm, moderație. Îndemnul ei este să ne iubim dușmanii, să îi iertăm, să fim făcători de pace, să aducă liniștea în mijlocul vacarmului general. Numai că o asemenea propovăduire este destul de neinteresantă pentru cei ce au prins gustul luptei. După ce au dat de farmecul imprecației, este foarte greu să îi întorci pe oameni la vorba smerită, la liniștirea minții și la căutarea împărăției cerurilor. Ceea ce se întâmplă, chiar dacă este scabros, sau tocmai de aceea, este excitant. Oamenii ajung să se hrănească sufletește cu cantități tot mai mari din mizeria informațională care li se oferă zilnic. Astfel că apelurile la calm, pe care le face Biserica, sunt în mare parte ignorate. Oamenii  își văd de treaba lor, mai ales că sunt prinși în jocul urii și al idolatrizării.

Biserica are propriu zis puține acte de implicare partizană. Trăim într-o lume în care, chiar dacă e din ce în ce mai complexă, nu mai poți ascunde nimic, astfel că fiecare știe totul despre fiecare, mai ales din ceea ce ar vrea să ascundă. În campania de acum au fost puține momente în care susținerea vreunui partid a fost vădită, căci dacă ar fi fost mai multe, s-ar fi spus despre ele. Am văzut pe Recorder o ceremonie în care arhiepiscopul Nifon al Târgoviștei a apărut alături de primul ministru Viorica Dăncilă, pe care o și lăuda în predică, așa cum îi înfiera pe progresiștii neomarxisti și rezistenți. Aici este clar o regretabilă  opțiune de susținere a partidului de guvernământ, rămâne însă să ne bucurăm că au fost foarte puține asemenea gesturi. De o cu totul altă factură și de mult mai mare finețe a fost implicarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Teofan al Moldovei. La simpozionul Stăniloaie pe 2019, alături de alți invitați, au fost și persoane ca Adrian Papahagi, Teodor Baconschi, Sever Voinescu, Radu Preda, ultimul de venit un vrednic preot între timp. Acești oameni, fără să mai facă politică de partid acum, au opțiunile lor clar anticomuniste și un angajament civic care nu lasă loc dubiilor. Dar discuțiile care au avut loc la respectivul Simpozion au fost de un înalt nivel cultural, pe alocuri și duhovnicesc, nicăieri nu s-a făcut politică partizană.

Am dat cele două exemple ca să se vadă că în Biserică sunt opțiuni politice diverse, în marea majoritate a cazurilor preoții și ierarhii se feresc să facă îndrumări electorale, Biserica își face slujbele ei, predică învățătura proprie, și cele ce o privesc pe ea, făcând referire la secularizarea lumii, la duhurile rele care o traversează acum, și mai puțin sau deloc la opțiuni politice, având astfel o atitudine cuminte, apreciată de majoritatea credincioșilor.

Această poziție de bun simț, de la care sunt destul de puține căderi (dar sunt!), este privită altfel din perspectiva unora din opozanții la partidul de guvernământ. Biserica este în continuare acuzată că face propagandă. Ba chiar sunt unii care continuă să creadă că puterea se menține numai din cauza propagandei pe care Biserica o face în rândul de enoriașilor. De aceea, Biserica este văzută de progresiștii sexo-marxiști ca principala sursă pentru regresul României. Crește ura față de ea. I se promite că va fi marginalizată, că i se vor tăia toate fondurile publice de care beneficiază acum. Se dezvoltă o ură ideologică, bazată pe de închipuirea lor, că Biserica este un factor de regres, care le încurcă planurile lor de modernizare. Probabil nu se vor liniști cât timp Biserica va exista și va avea însemnătate pentru oamenii acestei țări.

Dacă doar o parte a opoziției ar avea asemenea gânduri și limbaj, am ști unde să le circumscriem și cum să ne ferim. Dar este o ură, o desconsiderare generală, în care nicio parte nu este mai brează decât alta. Ca exemplu, Tudor Chirilă este numit, citez „jivină infectă”, iar un comentator vorbește despre el astfel: „Ce Doamne iartă-mă putea naşte mintea acestui imbecil ?! Un prost înjectat care se crede interesant şi , pentru alţii din aceeaşi categorie sau destul de superficiali, chiar este.Unul dintre "artiştii angajaţi", un protestatar neomarxist făcător de gălăgie şi spunător de inepţii ,tare chinuit de ...Dabija pentru viitorul României şi odraslelor noastre. Deşi dintre cei zdraveni la cap nimeni nu i-a cerut-o.Doamne fereşte!  Atâta suficiență la o asemenea obrăznicătură, păcat de părinții săi, de la prafurile pe care le trage pe nară…”. Văzând un asemenea limbaj, mi se pare destul de clar că Biserica trebuie să îi calmeze la fel de mult pe cei care o susțin ca și pe cei care o urăsc. Părem că toți nu am pierdut nu doar simțul măsurii, dar și orice urmă de bun simț. În România suntem numai tabere care ne urâm și ne detestăm reciproc, căutând modalități de anihilare, mai întâi verbală, dar nu se știe unde putem ajunge. În actualul climat de înflorire a urii și detestării reciproce generalizate, se poate ajunge și la violența fizică.

Pentru credincioșii care văd cum un ierarh ortodox se afișează împreună cu un politician aflat la putere, cu o persoană pe care o detestă, situația devine destul de sensibilă. Credincioșii știu că preoții au și funcția învățătorească, adică ei trebuie ascultați pentru că, prin ceea ce ne spun, ne transmit un adevăr mântuitor. Dar cum poți să fii alături de un preot care, în timp ce îl bine vestește pe Mântuitorul nostru, se ia de mână și ni-l prezintă ca pe cel mai cinstit om, demn de votat și de pus să ne conducă, pe un politician pe care îl știu ca fiind corupt, imoral, incult, dornic să profite? Mai pot să merg pe mâna acelui preot sau ierarh? Pot eu să îl văd ca pe un trimis al Domnului, când el se afișează cu politicieni compromiși moral? Riscul îndepărtării de biserică a credincioșilor care îl detestă pe cel cu care se afișează ierarhul este destul de mare. Din fericire însă, majoritatea celor care sunt credincioși, pot trece peste asemenea încercări, să le vadă ca ca alunecări de moment de la deontologia demnității preoțești, pe care poți să le scuzi. Din fericire, alegerile nu sunt în fiecare an, că nu știu câți ar mai rămâne fideli bisericii. Chiar dacă rămâi în biserică, și îți aduni resursele interioare casă nu te smintești, totuși resimți o anumită dezamăgire. Mergi înainte, dar cu o încredere diminuată în cei care îți sunt îndrumători spirituali. Ca să vedem partea buna a lucrurilor, acum se ivește un prilej pentru a te adânci în credință, căci pe măsură ce cresc ispitele, ar trebui să crească și împotrivirea la ele, prin urmare, ar trebui să se înmulțească rugăciunile credincioșilor.

Ce ar putea face biserica în această situație? Cazurile de propagandă vădită sunt destul de puține, dar cred că putem nutri speranța să devină și mai puține pe viitor. Oamenii bisericii vor înțelege că legarea lor de politicieni controversați poate să le aducă minime beneficii pe termen scurt, dar va avea efecte dezastruoase pe termen lung. Poate părea ciudat, dar Biserica nu trebuie să se îndepărteze de lupta politică. Nu trebuie să participe la ea partizan, dar nici să o ignore. Dintotdeauna slujitorii bisericii au fost alături de preocupările oamenilor. Așa au fost și în timpul lui Ștefan cel mare, când susțineau laptele domnitorilor cu Imperiul Otoman, așa a fost atunci când biserica a sprijinit războaiele duse de poporul român, de la cel de Independență, Primul și al Doilea Război Mondial, așa a fost Biserica în Transilvania în timpul Imperiului Austro-ungar, așa trebuie să fie și acum. Exemplele acestea vor să spună implicarea Bisericii alături de dorințele poporului a fost nu numai permanentă, ci și legitimă. Nu și-ar fi îndeplinit datoria dacă ar fi rămas neutră, mărginindu-se la slujirea de la altar.

Sigur că în marasmul moral în care ne aflăm, primele îndemnuri pe care să le facă preoții trebuie să fie la calm, la cumpătare, la eliminarea urii dintre noi. Acest lucru se face destul de puțin, preoții preferă să lase deoparte ceea ce se întâmplă în politică și să se concentreze, în predicile lor, pe învățătura perenă a Bisericii. Dar, așa cum în momentele grele Biserica a fost alături de popor, ajutându-l în nevoile lui specifice momentului istoric, așa ar trebui să facă și acum. Iar ajutorul stă în spunerea adevărului, chiar dacă asta ar părea să o facă să acționeze partizan. Adică, atunci când este clar că un politician, de la putere sau din opoziție, este imoral, face acte de corupție, minte și manipulează, chiar dacă afișează o ipocrită credință, el trebuie arătat ca atare.

Biserica s-a mai implicat în luptele de idei ale timpului. După căderea comunismului a început să devină anticomunistă, iar asta se vede prin nenumărate luări de poziție. Apoi a început să lupte cu ideologia politică cea mai periculoasă a lumii de azi, corectitudinea politică, sexo-marxismul, ideologia de gen, care ne sunt aduse de la Occidentul care altădată trimitea valorile creștine în lume. O face prin predicile preoților, prin cărțile tipărite cu binecuvântare arhierească, prin  emisiuni la televiziunea patriarhiei Române. Dar așa cum luptă cu noua ideologie anti creștină, care se manifestă la nivel global, dar încă nu a cuprins România, cel puțin în modul în care se manifesta aceasta în Statele Unite, Uniunea Europeană, și în alte locuri de pe glob, ar trebui să lupte cu marea problemă a corupției, minciunii, manipulării, cu toți cei care au făcut ca spațiul public românesc să fie acum atât de toxic, să producă atâta ură și suspiciune.

Biserica nu are cum să fie indiferentă la ceea ce se întâmplă cu românii acum. Dacă poate să ia atitudine fața de comunism și față de pericolul reprezentat de ideologia de gen, fără să i se spună intervine în chestiuni care n-o privesc, atunci poate să se pronunțe și împotriva corupției. Și în primul caz, și în al doilea vor fi oameni care se vor simți atacați, și care vor încerca să distrugă Biserica. Deci oricum nu va scăpa de ura unora sau altora. Dar e bine totuși să spună întotdeauna adevărul, căci numai Adevărul ne va face liberi.