Am văzut atei luminoși, care se bucură, mulțumesc pentru bucuria de a trăi, sunt împăcați cu viața pe acre au dus-o, ba chiar și cu moartea, înțeleasă ca limită de netrecut. Dar viața își capătă sens numai dacă este nesfârșită. Astfel, tot ceea ce acum apare ca nedrept își va găsi un echilibru în veșnicie, căci tot ceea ce se întâmplă aici este compensat de ceea ce se petrece dincolo. „ Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.” (Matei 16, 25) Așa îi explică Avraam bogatului care suferea în iad. Este o lege a compensației, care acționează la nivel cosmic, și care e dată chiar de Domnul. Sigur că, și în condițiile credinței împărtășite, vei continua să lupți pentru dreptate, știind însă că dreptatea pe pământ este relativă și nu se va împlini niciodată pe deplin. Dar în toate acțiunile poți căpăta o liniște și o pace interioară, știind că Dumnezeu veghează și că dreptatea lui va apărea până la urmă. Iar acesta este secretul unei vieți liniștite și fericite. Să faci cu toată abnegația tot ceea ce depinde de tine, știind însă că împlinirea chiar și a celui mai mărunt lucru depinde numai de El.
Această încredințare în voia lui Dumnezeu este mai mult un gând teoretic. Și dacă ne considerăm credincioși continuăm să ne dorim aceleași bunuri și onoruri pământești, ca și cum viața noastră ar depinde de ele, ca și cum ar depinde totul numai de noi. Prin urmare, continuăm să fim nefericiți chiar după ce am primit formula fericirii. De ce? Pentru că avem o credință mică și slabă, pentru că ne lăsăm mult mai mult influențați de valorile lumii în locul învățăturii creștine. Atunci când ne aflăm în necaz, când dorințe puternice nu ne sunt îndeplinite, când speranțele mele se văd năruite, când văd cum nedreptatea triumfă, exist eu și acel necaz, de unde rezultă zbuciumul pe care îl simt. Uit de Dumnezeu, de viața veșnică și de compensarea tuturor în eternitate. Mă las copleșit de viața prezentă, nu mă pot sustrage, nu pot să fiu decât omenesc în mijlocul oamenilor. Atunci la Dumnezeu mă raportez eventual numai ca să îi cer socoteală pentru nereușitele mele sau pentru nedreptatea care există pe această lume. De aceea credincioșii nu se poartă prea diferit de cei care fie sunt necredincioși, fie nu fac prea mare caz de credința lor. Credința rămâne cumva suspendată în momentele tensionate, iar dacă totuși reușim să ne amintim de ea, înseamnă că suntem pe cale de a deveni credincioși.
Învățătura este simplă, poate mult prea simplă pentru gusturile noastre atât de complexe. Ca să fii fericit, trebuie să crezi în Dumnezeu, să îi lași Lui toată grija, să ai siguranța că ceea ce ți se întâmplă, binele, dar mai ales răul, se petrec în vederea binelui tău veșnic. Primești viața ca dar pentru care mulțumești, indiferent care sunt condițiile în care o duci. Ne-ar fi mult mai simplu dacă nu ne-am lega atât de mult de bunurile pământești. Știind că toate sunt trecătoare, ni le dorim totuși cu o ardoare de parcă ar fi veșnice. Depunem prea mult efort pentru ele, le oferim o parte mult prea mare din viața noastră. Am văzut o anecdotă în diverse moduri. La un călugăr vine cineva în vizită. Se arată mirat de puținătatea lucrurilor pe care le avea călugărul în chilie. „Cum poți trăi cu atât de puține lucruri?” Întreabă mirat vizitatorul. „Dar nici tu nu ai prea multe”, îi răspunde călugărul. „Eu sunt doar în trecere pe aici”, îi explică vizitatorul. „Și eu la fel”, spune zâmbind călugărul. Cele mai importante exerciții pe care le putem face sunt acelea de depărtare de ceea ce posedăm, dar și de cele, mult mai multe, pe care am dori să le avem. Ar trebui să înțelegem că ceea ce luăm cu noi dincolo este numai ceea ce oferim altora, și nimic din ceea ce păstrăm pentru noi înșine.
Această încredințare în voia lui Dumnezeu este mai mult un gând teoretic. Și dacă ne considerăm credincioși continuăm să ne dorim aceleași bunuri și onoruri pământești, ca și cum viața noastră ar depinde de ele, ca și cum ar depinde totul numai de noi. Prin urmare, continuăm să fim nefericiți chiar după ce am primit formula fericirii. De ce? Pentru că avem o credință mică și slabă, pentru că ne lăsăm mult mai mult influențați de valorile lumii în locul învățăturii creștine. Atunci când ne aflăm în necaz, când dorințe puternice nu ne sunt îndeplinite, când speranțele mele se văd năruite, când văd cum nedreptatea triumfă, exist eu și acel necaz, de unde rezultă zbuciumul pe care îl simt. Uit de Dumnezeu, de viața veșnică și de compensarea tuturor în eternitate. Mă las copleșit de viața prezentă, nu mă pot sustrage, nu pot să fiu decât omenesc în mijlocul oamenilor. Atunci la Dumnezeu mă raportez eventual numai ca să îi cer socoteală pentru nereușitele mele sau pentru nedreptatea care există pe această lume. De aceea credincioșii nu se poartă prea diferit de cei care fie sunt necredincioși, fie nu fac prea mare caz de credința lor. Credința rămâne cumva suspendată în momentele tensionate, iar dacă totuși reușim să ne amintim de ea, înseamnă că suntem pe cale de a deveni credincioși.
Învățătura este simplă, poate mult prea simplă pentru gusturile noastre atât de complexe. Ca să fii fericit, trebuie să crezi în Dumnezeu, să îi lași Lui toată grija, să ai siguranța că ceea ce ți se întâmplă, binele, dar mai ales răul, se petrec în vederea binelui tău veșnic. Primești viața ca dar pentru care mulțumești, indiferent care sunt condițiile în care o duci. Ne-ar fi mult mai simplu dacă nu ne-am lega atât de mult de bunurile pământești. Știind că toate sunt trecătoare, ni le dorim totuși cu o ardoare de parcă ar fi veșnice. Depunem prea mult efort pentru ele, le oferim o parte mult prea mare din viața noastră. Am văzut o anecdotă în diverse moduri. La un călugăr vine cineva în vizită. Se arată mirat de puținătatea lucrurilor pe care le avea călugărul în chilie. „Cum poți trăi cu atât de puține lucruri?” Întreabă mirat vizitatorul. „Dar nici tu nu ai prea multe”, îi răspunde călugărul. „Eu sunt doar în trecere pe aici”, îi explică vizitatorul. „Și eu la fel”, spune zâmbind călugărul. Cele mai importante exerciții pe care le putem face sunt acelea de depărtare de ceea ce posedăm, dar și de cele, mult mai multe, pe care am dori să le avem. Ar trebui să înțelegem că ceea ce luăm cu noi dincolo este numai ceea ce oferim altora, și nimic din ceea ce păstrăm pentru noi înșine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu